Mihaela Apetrei: “Cartea trăiește numai atunci când este citită – asta vreau să scriu, cărți citite”

0
16

Un roman surprinzător, un thriller rar pentru literatura română contemporană. “Cină cu ficat şi inimă” te ţine curios de la titlu până la ultima pagină şi este o reuşită pentru Mihaela Apetrei.

 

„Cină cu ficat şi inimă” – iată un titlu deloc obişnuit. Cum te-ai decis asupra lui, Mihaela Apetrei, şi în ce moment al „fabricării” cărţii l-ai ales?

Editura Trei; anul apariţiei: 2018; 304 pagini
Editura Trei; anul apariţiei: 2018; 304 pagini

Titlul a stârnit multe discuții. 🙂 Întrebarea țintește la sigur, fiindcă am avut mai multe variante, care mai de care mai stranii. Una dintre ele a rămas mult timp validă, era Umami –  al cincilea gust, amintit în carte. Am renunțat la el fiindcă mi-am dat seama că, deși asupra mea avea un efect puternic și m-a însoțit până aproape de final, poate că asupra cititorilor nu va avea același efect. Cină cu ficat și inimă a apărut spre final de tot, dintr-odată. Am înțeles ce face, de fapt, personajul central, fără s-o facă, totuși – e o metaforă.

Pasul următor a fost un mic sondaj pe Facebook. Din trei variante, ăsta e ieșit pe ultimul loc, dar a primit exact voturile celor pe care i-am considerat cel mai mult ca făcând parte din publicul acestei cărți, de fapt din nucleul dur al publicului ei, pentru că n-am scris-o deloc doar pentru o anumită categorie de cititori. Pur și simplu, m-am așteptat să placă mai mult unora decât altora, normal.

Pe urmă au început negocierile cu editorii, care (bineînțeles) l-au văzut cât de neobișnuit (și riscant) este. 🙂 Dar am avut parte de multă înțelegere, negocierile au fost scurte și s-au încheiat cu „dacă așa vrei tu, ăsta rămâne”. Pentru siguranță, am întrebat și câțiva librari ce cred – „dur, dar ne place”. Și așa a rămas.

Însă odiseea Cinei cu ficat și inimă nu se terminase nici pe departe. Din primul moment în care am anunțat cartea am și primit întrebarea (sinceră 🙂 : „dar ce ți-a venit?” sau reacția (și mai sinceră): „brrr”. Și răspunsul meu a fost previzibil: „Uite, exact de-aia se cheamă cartea așa, ca să nu te lase indiferent”.

Romanul tău, un debut, se înscrie foarte bine în colecţia Crime a Editurii Trei. De altfel, dacă pe copertă nu ar fi fost numele tău, ci al vreunui scriitor nordic, aş fi zis că e ceva normal, deloc neobişnuit… Sunt scriitorii nordici modele pentru tine?

Nu, deloc. Nu fiindcă nu aș vrea sau nu mi-ar plăcea, ci pentru că am citit prea puțini nordici ca să-i consider modele sau să mă fi influențat în vreun fel. De altfel, sunt uimită (și bucuroasă) să aud că m-aș fi potrivit printre ei. Cum poate uimiți vor fi toți cititorii să afle că n-am mai citit cu intenție romane polițiste cam de multicel. Singura legătură cu genul crime si policier din ultimii ani au fost traducerile: două romane ale scriitoarei canadiene Louise Penny (Lungul drum spre casă și Locul de unde vine lumina) și un roman al scriitoarei islandeze Yrsa Sigurdardóttir (Renegații), toate apărute la Editura Trei.

“Cititorii merită o poveste terminată, cu cap și coadă, pe care ai făcut efortul s-o potrivești în toate încheieturile ei fără să te faci c-ai uitat, pentru că e mai simplu așa sau ești mai artist și mai misterios.”

Oricum, fără să-mi pară deloc rău că a ieșit astfel, Cină cu ficat și inimă n-a fost gândită, cel puțin în primul său an de existență, ca roman polițist. Faptul că s-a construit așa este aproape o întâmplare, un curs al lucrurilor, este rezultatul faptului că gândesc scrisul și povestea destul de rotund și că nu-mi place tendința oarecum încetățenită din literatura română de a rata finalul. 🙂 Am vrut să le ofer cititorilor o experiență completă, un final pe care eu îl văd ca pe un semn de respect scriitoricesc față de efortul lor de a-ți citi cartea. Nu poți să-i lași suspendați exact în punctul culminant, sub pretextul că faci „artă”. Cititorii merită o poveste terminată, cu cap și coadă, pe care ai făcut efortul s-o potrivești în toate încheieturile ei fără să te faci c-ai uitat, pentru că e mai simplu așa sau ești mai artist și mai misterios.

Cartea are tot soiul de trimiteri culturale şi gastronomice. Ai tot povestit despre ele şi nu aş insista, însă mi-ar plăcea să detaliezi în ce fel crezi că te-au influenţat romanele Rodicăi Ojog-Braşoveanu, scriitoare amintită des aici.

Oh, întrebarea asta e sub centură. Am față de Rodica Ojog-Brașoveanu sentimente ambivalente :-). Ca filolog, am înțeles că ea nu există pentru critica „serioasă” și „adevărații” literați (definește „serioasă” și „adevărați”). Profesorii mei din liceu și facultate fie se strâmbau când îi auzeau numele, fie mă priveau cu dispreț când ziceam că mi-a plăcut. Era sub demnitatea… înțelegi. Eu însămi îi găsesc, cu ochiul profesionistului, niște tușe groase, personaje monocrome sau clișee de limbaj. Dar n-aș putea să nu-i recunosc meritul extraordinar de a fi scris, cu nerv, povești polițiste autentice, cărți pe care le citești cu plăcere. Am citit mult din Rodica Ojog-Brașoveanu. Și n-o să mă dezic de ea doar pentru că am de ținut un ștaif de filolog. Ce m-a învățat această doamnă talentată este că literatura se scrie pentru cititorii obișnuiți, pentru oamenii fără pretenții de Facultatea de Litere, nu se scrie pentru critică sau pentru alți scriitori, într-o bulă mică de pricepuți și experți. Cartea trăiește numai atunci când este citită – asta vreau să scriu, cărți citite. Îmi mai scriu prieteni bloggeri, nespecializați în recenzii de carte, că le place Cină cu ficat și inimă și ar publica niște „încercări de recenzii” pe blogurile lor. Păi exact asta vreau: părerea unui om care a pus mâna pe o carte în librărie, a citit-o și zice ce-i place (sau ce nu-i place).

Cum ai scris romanul acesta, care pare să-şi păstreze ritmul de la început până la sfârşit? În cât timp l-ai scris, pe ce suport, câte revizii i-ai făcut etc.

Este foarte greu să vorbești structurat despre un lucru nestructurat. 🙂 Editoarea mea, Virginia Costeschi, zice că am muncit foarte mult. Și eu cred că am muncit mult, dar ca întindere în timp, nu ca efort. În rest, nu știu ce să spun, mi s-a părut destul de simplu: l-am scris, i l-am trimis. Era prima versiune, pe care am ținut morțiș s-o termin chiar înainte de a-mi începe pelerinajul pe Camino de Santiago. Apoi am așteptat. Și într-o dimineață, Virginia mi-a răspuns. Îmi amintesc perfect, eram de trei săptămâni pe drum și mă oprisem să mănânc ceva într-o cafenea cu wifi. M-am conectat și am văzut un mesaj de la ea – conexiunea era proastă, nu mai aveam răbdare să se încarce… N-a fost răspunsul pe care îl așteptam („Yeeey, super carte, o publicăm, e tot ce s-a scris mai tare în ultimii 50 de ani!” 🙂 , ci mai degrabă unul rezervat („Da, are vână, dar mai ai de lucru.”) Apoi a venit a doua versiune. Însă foarte târziu. Nu m-am putut apuca de revizuire luni întregi, aproape o jumătate de an, dacă nu mai mult. Mi se părea că n-am ce să-i fac mai mult decât îi făcusem. Virginia a crezut la un moment dat că am renunțat, și chiar eu am crezut la fel. Cartea nu mă mai atrăgea și n-aveam cum s-o fac mai bună în condițiile astea. Așa că am părăsit-o o vreme, să văd ce se întâmplă.

A fost bine așa, pentru că n-am putut s-o uit, nu m-a lăsat, nu mi-a dat pace. S-a ținut scai de mine, în gândurile mele. Vorbeam despre ea în ședințele de coaching ca de un lucru neterminat și atârnat acolo, undeva – oarecum părea să-mi ceară ajutorul, să strige după mine. Și într-o bună zi mi-am luat inima în dinți și am deschis din nou manuscrisul. Am lucrat în salturi, cu pauze mari, te-ai mira de unde vine ritmul ăla despre care spui tu că e susținut de la început până la sfârșit. Însă răspunsul e simplu: n-am scris nimic dacă n-a venit ca un val mare. Poate forța asta de tsunami pe care o așteptam eu ca să scriu i-a imprimat ritmul, nu l-a lăsat să scadă în intensitate. La final, pentru ultima variantă, am tăiat toate „burțile” – unele sugerate de Virginia, altele observate de mine. Asta este o altă lecție importantă – am învățat să mă despart fără regret de pasaje, de pagini întregi. După ce muncești și ți se pare că ți-a ieșit o minune de descriere, o fabuloasă incursiune în gânduri, stai și te gândești: oare ce relevanță are asta în economia cărții? Și nu l-oi plictisi pe cititor cu zeama asta lungă? 🙂 Și tai. Ca în carne vie, dar tai.

Cred cu tărie că schimbarea asta de stil este un câștig.

O chestioară drăguţă din carte: acţiunea se petrece la o dată ulterioară publicării romanului. Cum explici alegerea?

Tot, absolut tot ce e în cartea asta a fost făcut cu gândul la cititor. Cred că am scris-o cu impresia permanentă că oamenii stau aplecați peste umărul meu, să vadă ce fac. Și consider că am o responsabilitate și o datorie față de ei: aceea de a produce o poveste după a cărei citire timpul lor să fie câștigat, nu irosit.

Așa și cu datele din carte. M-am gândit: cât de frumos ar fi ca aceia care o citesc chiar după lansare să se simtă ÎN poveste? Să se gândească: chiar acum, când citesc, grasul gătește ceva. Sau polițistul caută un fir. Sau invitații se uită pe Facebook și văd invitațiile la cină. Mi s-a părut o surpriză frumoasă pentru ei, pentru cititori.

Eşti şi traducător, şi redactor de carte, după ce ai fost timp de zece ani jurnalist. Să nu uit de pasiunea legată de public speaking şi de faptul că eşti coach certificat internaţional. Impresia mea e că, aflându-te la intersecţia acestor domenii, acoperi idealul în materie de promovare a propriei/propriilor cărţi. Ce crezi că ar trebui să facă un scriitor pentru „a se vinde” cât mai bine?

Aș vrea să fiu atât de bună precum zici. 🙂 Sigur că fac tot ce cred eu că trebuie făcut – uite, acum dau un interviu. 🙂 Am, desigur, avantajul trainerului de public speaking care poate vorbi structurat, cu mesaj și fără trac, avantajul coach-ului care își pune întrebări, avantajul jurnalistului care știe ce înseamnă „citat memorabil”. Ca filolog știu ce înseamnă personaje vii, dialoguri autentice, echilibru compozițional, frumusețea limbajului. Am încercat să le aplic pe cât de bine am putut, dar -evident-, teorie știm toți, cu practica e mai greu. Ca traducător și redactor am dezvoltat un anumit simț lingvistic și știu să scriu corect românește; ba am și citit mult. 🙂 Deci există (cel puțin teoretic) toate datele, cum spui tu. Dar nu e totul.

Înainte de toate astea, există o ipostază a mea pe care se așază toate celelalte: aia de om. Ca om, prețuiesc și respect nespus faptul că cineva îmi dăruiește timp – această resursă este irecuperabilă, n-o mai putem obține niciodată după ce am consumat-o. Ei, faptul că ore dintr-o zi, două, trei, o săptămână sunt petrecute cu această carte în mână înseamnă pentru mine o responsabilitate uriașă. Dincolo de instrumentele de marketing, mai vechi sau mai noi, dincolo de networking, dincolo de inițiative și disponibilități, există calitatea scrisului tău și „păsarea”, preocuparea față de ce oferi. Ai putea spune: ce contează asta în vânzare? Ai avea dreptate – se vând multe porcării cu PR bun, la fel cum romane bune mor prin sertare fără PR.

“Ca om, prețuiesc și respect nespus faptul că cineva îmi dăruiește timp – această resursă este irecuperabilă, n-o mai putem obține niciodată după ce am consumat-o.”

Dar sper (și nu vreau să-mi piară vreodată speranța asta) că dacă „Cină cu ficat și inimă” este cu adevărat o carte bună, oamenii vor vorbi despre ea. O vor susține pomenind-o atunci când sunt întrebați ce-au mai citit, o vor recomanda pentru ceva ce au descoperit acolo, pentru ceva ce le-a rămas înfipt ca un spin în inimă sau ca un fier ars în suflet, vor înțelege cât de norocoși sunt pentru ceva ce nu știau că-i fericire, dar este, și vor da mai departe sentimentul ăsta ivit dintr-o carte crime, pe neașteptate.

Romanul “Cină cu ficat şi inimă” poate fi cumpărat de la librăriile online: elefant.ro, libris.ro, cartepedia.ro, carturesti.ro şi libhumanitas.ro.
Citeşte şi: ce a scris Mihaela Apetrei despre romanul său la rubrica “Scriitorii, despre cărţile lor”.
Mihaela Apetrei a absolvit, în 1994, Facultatea de Litere a Universității București. A fost jurnalist timp de zece ani, apoi trainer de Public Speaking mai bine de 15 ani, perioadă în care a pregătit peste 1500 de profesioniști din peste 350 de companii. În 2012 a publicat cartea Mai bun, mai încrezător, mai puternic, ca prezentator, dedicată tuturor celor care vor să-și îmbunătățească abilitățile de prezentare. În prezent este coach certificat internațional, traducător și redactor pentru editurile Trei și Publica.
În 2016, după participarea la două semimaratoane, Mihaela a parcurs într-o lună, pe jos, cei 800 de kilometri ai celebrului Camino de Santiago, având ca punct final orașul spaniol Santiago de Compostela. Pe blogul ei, e-literaria.ro, și în ediția online a ziarului Adevărul este în curs de publicare un jurnal de călătorie din acest pelerinaj, scris sub formă de roman bazat pe întâmplări reale din timpul călătoriei. Locuiește în București, este căsătorită și are o fiică.
carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here