Cu un trecut plin de meserii care mai de care mai interesante şi cu un prezent cel puţin la fel de palpitant, Mihai Buzea s-a remarcat recent cu un roman („reportaj-extins”) despre cum s-a adaptat la viaţa de arborist în Anglia. „Gastarbeiter” a apărut la Editura Polirom.

 

Mihai, ai avut ceva meserii până acum: plimbător de câini, traducător, baby-sitter, Moș Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte şi… om la toate. Mă interesează perioada aceasta, de om la toate. Ce anume făceai?

Editura Polirom; anul apariţiei: 2017; pagini: 536.
Editura Polirom; anul apariţiei: 2017; pagini: 536

Întrebare precisă, răspuns la fel: eram la Paris prin 2008 și aveam doar cazare, nu și bani de buzunar. M-am băgat „om la toate” la un cârciumar din Montmartre, care mă împrumuta ulterior altor confrați, când era nevoie. Și era, că oamenii lor, personalul auxiliar al bistrourilor, se îmbătau des și se drogau și mai des, astfel încât lipseau de la muncă tocmai dimineața, când e zorul mai mare, la încărcat și descărcat. Asta făceam, cu plata negociată dinainte (nu era mult, dar pentru mine erau bani „curați”, adică la negru, fără impozite, fără nimic), plus măturat, spălat pe jos, spălat vesela (când era dever mare), o mie și una de trebușoare despre care nici nu știi că există, până nu lucrezi într-un bistro. Sau bar, sau cârciumă, că-s prea bătrân ca să-mi fie frică de cuvinte. Pe urmă, m-am mutat la cimitir, că se câștiga mai bine (tot „la negru”, evident), și spre sfârșitul șederii m-am mutat iar, de la cimitirul Montmartre la cimitirul Montparnasse, unde mai făceam bani și ca barker, pentru barurile din apropiere (cele care deschideau dimineața). Nu-s munci bine privite, din punct de vedere social, dar mie mi-au prins foarte bine. Atunci mă consideram foarte nefericit, dar acum am altă părere despre acea perioadă. Omul se schimbă tot timpul, măcar că el zice că nu.

Ai mai fost şi bişniţar, şi muncitor necalificat, mai eşti şi intelectual (reporter la Caţavencii). Dar ai emigrat în Marea Britanie şi ai învăţat să fii arborist. Cum te-ai hotărât să pleci?

Fugeam de mine însumi, ăsta-i adevărul. Fugeam de mine, fugeam după cineva, fugeam după o fantoșă… am avut noroc, însă. Noroc de-un coechipier de mare valoare, noroc de-un patron de la care am avut ce-nvăța, și mai ales noroc că nu am luat bătaie de-adevăratelea. Londra este un oraș violent, nu la nivel african sau sud-american, dar este. Cel puțin, comparat cu orașele est-europene ale prezentului, Budapesta, Cracovia, București, Riga, Praga… s-au schimbat fundamental față de acum 25 de ani. E și foarte mare, orașul. Față de cele pomenite mai sus, adică. Londra este mai mare decât toate la un loc, și asta spune multe. E o lume în sine, ca Istanbulul, ca Moscova.

Echipa lui Mihai Buzea, ascuțind lanțurile drujbelor, „obosite” de lemnul unui stejar andaluz

 

Cei care vor să ştie de ce ai ales să fii arborist pot să citească romanul tău, „Gastarbeiter” (Polirom, 2017). Totuşi, dacă ar fi să-ţi rezumi alegerea, cum crezi că te-ai decis pe arborist şi nu pe altceva?

Nu eu am ales meseria, ci meseria m-a ales pe mine. Nici măcar nu s-a pus problema să „aleg” eu ceva: sau arborist, sau nimic. Nu mi-a propus nimeni să plec la Londra, așa în general, ci să plec la Londra „la copaci”. Asta am făcut. Nu m-am descurcat rău, dar în sens profesional am rămas un amator, un pafarist. Mai lucrez și acum cu băieții mei prin țară, pe ici, pe colo, mă tachinează mereu, face parte din joc, din mica noastră subcultură.

„Omul se schimbă tot timpul, măcar că el zice că nu.”

„Gasterbeiter” este un roman-reportaj sau un reportaj extins. Cum s-a scris el: privind retrospectiv evenimentele descrise sau chiar în timp ce le trăiai?

A doua variantă. Îl scriam în cap în timp ce trăiam evenimentele. Sigur, mi-a luat opt luni să-l pun pe hârtie, din septembrie 2016 până în aprilie 2017, dar așa se întâmplă la o asemenea carte. Da, mi-ar fi convenit și mie să nu mă străduiesc atâta cu scrisul, s-o dictez unui „negru”, cum fac vedetele, dar de unde bani de „negru”?!

Doborârea unui frasin, în Colne Valley Regional Park

 

Ai povestit pe citestema.ro despre faptul că unele persoane apar cu numele lor real. Cum au reacţionat aceste persoane când le-ai cerut permisiunea de a le prezenta cititorilor astfel?

Pozitiv sau neutru. N-am avut parte de reacții negative. Acum mă gândesc că unii poate-au crezut că n-o să duc până la capăt proiectul cărții, dar, dacă au crezut așa ceva și s-au înșelat, acum e prea târziu. Sper totuși să fie o iluzie de-a mea, și ei să se fi regăsit cu plăcere în paginile „reportăjoiului”.

„Tot ce scriu de-acum încolo trebuie să fie mai bun decât Gastarbeiter, altfel sunt minciună, și exact de asta mi-e teamă ca de dracul!”

Romanul tău are nu mai puţin de 536 de pagini. Mai puţine decât în unele cazuri celebre, însă mai multe decât ştiu eu că suportă unii editori. Cum de ţi s-a aprobat un roman atât de voluminos? Au fost discuţii să-l scurtezi?

Nu, nu au fost astfel de discuții. Cei de la Polirom sunt foarte profesioniști, lucrează an de an cu zeci ca mine, poate sute, au ochiul format. Așa cum e, cartea e „rotundă”, echipa lor de redactori a văzut asta din prima, n-a fost niciun fel de discuție despre scurtare. Eu aș fi vrut să includ și niște poze, că am unele poze bune de pe-acolo, dar din păcate asta nu s-a putut. Sper să-i conving la următoarea carte!

Mihai Buzea, înainte de întoarcerea la Londra, după munca „pe canal”

 

Ce înseamnă „Gastarbeiter” pentru tine şi cum te-ai schimbat, dacă te-ai schimbat, după publicarea lui?

Înseamnă un început de drum. Tot ce scriu de-acum încolo trebuie să fie mai bun decât Gastarbeiter, altfel sunt minciună, și exact de asta mi-e teamă ca de dracul! Li s-a întâmplat multora, am exemple fără număr, e chiar destinul cel mai obișnuit al scriitoreilor: o primă carte bună, urmată de o „gherlă”, pe care criticii cu experiență de-abia o așteaptă, ca să-l demoleze pe debutantul care „și-a luat nasul la purtare”. Sper să evit cu măiestrie această capcană care mi se-așterne-n față, nu în ultimul rând pentru că păstrez un as în mânecă: „Gast” nu e prima mea carte. Acum 12 ani, în 2006, am publicat „Berile de Aur” în regie proprie, o aventură de care acum mi-e foarte rușine, dar pe care n-am de gând să nu mi-o asum. Am comis-o? Am comis-o! Măcar să fi învățat ceva din asta! Vom trăi și vom vedea.

Ce urmează literar? Ce urmează ca emigrant?

Un roman de dragoste, din punct de vedere literar, și o pâclă foarte densă, din punct de vedere migraționist. Rămân sau plec? La fel ca milioane de români, maghiari, poloni, sârbi, ucrainieni, bulgari sau letoni, nici eu nu știu să răspund limpede la această întrebare. Nu sunt unic. Nimeni nu-i.

Echipa de arborişti britanici din yard, inclusiv patronatul (care se îmbracă la fel ca muncitorii; nu prin haine se disting unii de alții)
Mihai Buzea (n. 1971), absolvent de Litere (1996) și de master (2005), a fost profesor, vânzător de asigurări, colaborator la Academia Cațavencu (2005 – 2010). Reporter la Cațavencii (din martie 2010). Alte ocupațiuni: om la toate, plimbător de câini, traducător, baby-sitter, Moș Crăciun, fabricant de lucrări de diplomă, chelner, paznic de noapte. A mai lucrat ca bișnițar în anii ’90 (Praga, Istanbul, Cracovia), ca muncitor necalificat în anii 2000 (Budapesta, Paris, Lyon) și ca muncitor intelectual în București (copywriter). Odată cu deschiderea Marii Britanii (1 ianuarie 2014), a plecat la Londra, unde a învățat meseria de arborist. În 2015 și 2016 a continuat această muncă sezonieră, pe care o descrie în romanul-reportaj Gastarbeiter.