Scrisul este o expresie a singurătății, spune Mihai Şteţ, un scriitor descoperit de mulţi cititori datorită acestui surprinzător roman, Cărţile. O imaginaţie extrem de bogată şi o combinaţie cel puţin interesantă de profunzime a interpretării răului, umor şi absurd.
Într-un univers distopic periculos de ispititor la prima vedere, oamenii încep, din senin, să devină obsedați de cărți. Mania izbucnește atât de brusc și cu atâta forță, încât se transformă peste noapte într-un haos generalizat, în care au loc violențe de stradă provocate de devastarea librăriilor și de jefuirea cititorilor în plină zi. În această dictatură a cărții, cei mai persecutați sunt chiar scriitorii, închiși în adevărate lagăre de scriere silnică și executați în masă ca pedeapsă pentru producțiile literare de proastă calitate. Unul dintre acești „scriitori ai închisorilor”, înzestrat cu o putere supranaturală legată de altfel de cărți, trece prin toate ororile unui astfel de loc, în care are de a face cu alți deținuți, dar și cu torționari și șefi monstruoși desprinși parcă din cele mai sumbre manifestări ale regimurilor totalitare din secolul XX. (sursa: polirom.ro)
Mihai Șteţ s-a născut în 1981 la Baia Mare. Și-a făcut studiile liceale la Colegiul Național „Mihai Eminescu” din orașul natal, continuând cu cele universitare la Facultatea de Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. În 2021, a obținut o diplomă de master în creative writing la Universitatea Brunel din Uxbridge (Regatul Unit). A publicat povestiri în câteva reviste online, dar și volumul de poeme Cântecele Vrăjitorului, apărut în 2018. Scrie teatru, poezie și proză, fiind interesat de combinarea ficțiunii literare cu cea speculativă.
Dragă Mihai Şteţ, tocmai am terminat de citit romanul „Cărţile”, care pentru mine a fost ca un vis. Am şi râs, dar m-am şi speriat pe alocuri de cât de în profunzimea răului pe care-l pot provoca oamenii ai reuşit să cobori. Lectura asta presupune clar să poţi să-ţi închizi ochii şi să accepţi un soi de pact cu imaginaţia. Se trece mult dincolo de verosimil. De unde ideea asta, a unei lumi în care cărţile devin brusc cele mai importante?
Salut și-ți mulțumesc pentru acest interviu! Cred că la această întrebare voi veni cu trei răspunsuri. Primul și cel mai simplu vizează o memă pe care am văzut-o pe Facebook în urmă cu vreo câțiva ani, o poză cu niște oameni într-un metrou, fiecare cu o carte în mână. Mema avea și un comentariu de genul: „între timp într-un alt univers”. Al doilea răspuns se referă la mine, la viața mea cea nouă înconjurată de cărți. După absolvirea Facultății de Filosofie în 2005, timp de foarte mulți ani nu am fost cel mai avid cititor. Viața în nerozia ei m-a purtat pe tot felul de căi, iar eu le-am urmat. Dar la un moment dat s-a petrecut o tranziție. M-am întors la lectură. Cred că acest volum este atât o reflecție asupra acestei recuperări cât și asupra relevanței cărților în viața unui scriitor. În fine, al treilea răspuns este unul mai filosofic și ca orice recurs la filosofie el ia forma unei interogații. „Cărțile” este o întrebare asupra rostului cărții, în special, și al culturii, în general, asupra valorii creației în viața umană. Dar, ca orice interogație filosofică volumul nu-și asumă neapărat și o soluție, ci mai degrabă invită la dezbatere.
Pentru cititorii interviului, iată un mic citat din roman: „Cu cât iubeşti mai multe lucruri, cu atât universul tău interior va fi mai plin de semnificaţii şi deci de fericire. Dar, fără ea, fără iubire, să mă ia dracu’ dacă mai contează ceva”. Este una dintre ideile mari cu care rămân după citirea cărţii. După tine, este un roman concentrat pe idee sau unul care mizează pe poveste?
Eu privesc acest roman ca pe un experiment, o demonstrație, un joc literar. Dacă ar fi să decid cui să-i acord întâietate, ideii sau poveștii, cred că ele se completează, se îmbină în așa fel încât separația devine imposibilă.
Bazându-se pe ce am mai citit eu, mintea mea a fugit în primul rând către Saramago. Pe el cred că l-aş fi văzut imaginându-şi lumea schiţată de tine în „Cărţile”. În ce priveşte distopiile, ai scriitori preferaţi?
Saramago, da! Mi-au și plăcut Philip K. Dick, Karel Čapek, Orwell, Bradbury. O lectură interesantă a fost și „Fatherland” de Robert Harris. Îl ador însă pe Kafka și stilul lui scriitoricesc în care limita dintre povestea propriu-zisă și mărturia personală a autorului este atât de neclară încât ai impresia că citești două texte în același timp, unul mai misterios decât celălalt. Desigur, imaginile și dramele invocate în universul închis al lui Kafka ne sunt foarte intime. Pe de o parte, Transilvania a făcut parte din același imperiu Austro-Ungar în care a trăit și scris el. Citind ceva de Kafka, parcă mă înțeapă unele detalii de interior pe care le observam în clădirile mai vechi din Baia Mare sau Cluj. Pe de altă parte, experiența totalitarismului birocratic, brutal și izolant prin care am trecut atâtea decenii își găsesc atâtea reverberații în opera lui.
Spune-mi, te rog, cum s-a scris cartea aceasta? Pare să curgă firesc şi, deşi am avut impresia că totul se împrăştie, că vei duce totul într-un imaginar fără sfârşit de unde va fi greu să revii, spre final, cumva, ai reuşit să îmbraci totul în ceva cu sens. Cum ai reuşit? Ai avut plan sau te-ai lăsat la mâna scriiturii?
Nu am avut nici un plan, cel puțin nu unul foarte temeinic. Singurul lucru care mă îndemna să scriu mai departe era sentimentul că textul suna bine. Așa că, m-am așezat cu perseverență în fața laptopului și am scris. Așa fac mereu. Mă prind de un fir și trag de el, variind pe o temă, ca într-o compoziție muzicală. Desigur, cu cât este mai mare textul cu atât devine mai dificil să lucrezi așa. Dar un roman este o provocare, oricum l-ai face.
Ai urmat un master în creative writing la Universitatea Brunel din Uxbridge (Regatul Unit). Cum ai descrie masterul acesta în câteva cuvinte şi în ce mod crezi că te-a ajutat?
A fost interesant și, recunosc, foarte obositor. Trebuia să scriu într-o altă limbă, trebuia să mă conformez unul alt sistem universitar. Am învățat să cercetez literatura, să scriu sub presiune și să am încredere în ceea ce fac. Am înțeles cât de incredibil de stratificat este un roman și câtă disciplină trebuie pentru a duce unul la capăt.
Ai experimentat creative writing-ul şi în România? M-ar interesa o comparaţie…
Nu, din păcate, nu am avut această oportunitate. La UBB am studiat filosofia. Apoi, m-am dus la UMF unde am făcut tehnică dentară. Apoi, am lucrat. Apoi, am plecat în Regatul Unit unde am lucrat și mai mult. Apoi, am renunțat să fac ce-mi oferea o oarecare siguranță financiară și m-am apucat de scris. Ca să fiu sincer, deși apreciez cercurile de scriitori, care te ajută să-ți descoperi stilul, vocea, curajul, cred că trebuie să vină un moment în care te pui pe treabă, așa, de unul singur. Iar eu, care sunt un singuratic, mă simt mai în largul meu făcând asta. Scrisul este o expresie a singurătății. Când scriem suntem cu noi înșine, cu îngerii și demonii noștri și coacem lucruri interesante.
Înţeleg că trăieşti în afara României. Mi se pare interesant aspectul acesta, mai ales că am mai chestionat scriitori aflaţi în aceeaşi situaţie cu privire la felul în care scrisul în limba română este influenţat de traiul într-un loc în care se vorbeşte altă limbă. Simţi că, totuşi, româna este limba în care scrii cel mai uşor? Sau crezi că ar avea sens să publici direct în engleză?
Lucrez la texte în limba engleză, da. Nu demult, am publicat o poveste scurtă într-o revistă online. Momentan scriu un roman chiar măricel în această limbă, mă rog, romanul este scris deja, acum sunt în faza de editare. Dar scrierea în limba română este cu totul altceva. Cred că în română pot să îndrăznesc să fac artă. Nu spun că o fac, dar mi-e mult mai apropiată și pot să încerc. Când scriu în română, dezarhivez amintiri din timpul pierdut al vieții mele acolo, acasă, copilăria și tinerețea mea, anii petrecuți în Baia Mare, în Cluj și în satul bunicilor din Sălaj. Dacă este ceva ce vreau să obțin cu romanele pe care mi-am propus să le scriu în română este să înregistrez acele amintiri, permanentizându-le. Sper ca în câțiva ani să pot face asta și în engleză.
Cum a fost experienţa publicării manuscrisului „Cărţile”? Ai mai trimis şi în alte părţi? Şi cât a durat publicarea?
Nu am avut așteptări și nu mi-am dorit decât să-mi fac munca vizibilă. Era un roman interesant, rapid, cu impact… Am trimis manuscrisul la cinci edituri. Două m-au refuzat, două nu mi-au răspuns. S-ar putea să ți se pară umflat ce am să relatez aici, dar văzând că nimeni nu era interesat de roman, am decis să-l public pe Amazon. Așadar, prin mai-iunie am mai periat o dată textul, am vorbit cu cineva să-mi facă o copertă, iar când totul a fost gata – știu că era marți dimineața și în ziua următoare aveam de gând să fac mișcarea – și dădeam să ies din scara blocului în care locuiesc, am văzut o notificare pe telefon. Era un email de la Polirom care venea cu o presimțire bună și o veste minunată! Pe la sfârșitul verii au început să lucreze la el. Le mulțumesc celor de la Polirom pentru tot ce-au făcut și fac în continuare.
Cititorii sunt mereu curioşi cu privire la tabieturile scriitorilor. Cum şi când scrii? Este vreun detaliu în viaţa ta care să te ajute la scris? Un buton ca de radio de unde dai inspiraţia mai tare sau mai încet?
Scriu seara, pentru că sunt o pasăre de noapte. Zilele sunt mult prea încărcate cu zgomot, cu muncă, cu foame și sete, cu viață. Dar odată ce-apune soarele, anxietățile se domolesc și fac loc imaginației. Asta nu înseamnă că nu scriu și ziua, dar o fac în gând. Gândesc câteva romane într-un fel de du-te-vino, un fel de incubator sau ce o fi. Cât despre procesul propriu-zis de scriere, este destul simplu. Mi-a luat ceva timp să-mi găsesc încrederea să o fac, dar acum este o rutină plăcută și necesară – nu pot să las să treacă o zi fără măcar să pun măcar câteva rânduri pe pagină. Îmi ia câteva luni să scriu prima variantă. Este cel mai ușor și naiv lucru posibil. Apoi îmi ia cât îmi ia ca să recitesc totul, să ciuntesc și să netezesc până când sunt mulțumit. Cât despre buton, în cazul meu este clar: dacă nu scriu o iau razna. Așadar, nu-mi rămâne altceva decât să evit un scurtcircuit și să tastez mai departe.
Cartea poate fi cumpărată şi de la: polirom.ro, libris.ro, carturesti.ro, libhumanitas.ro.
Dacă vrei să susţii site-ul citestema.ro, click sau scan (mulţumiri!):
scrie un comentariu