Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoriceşti din România.
Mihail Victus (n. 1986, București) a debutat cu proză în revistă în 2009 și a obținut numeroase premii literare, la concursurile consacrate: „Marin Preda”, „Ioan Slavici”, „Mihail Sadoveanu”, „Radu Rosetti” etc. Când nu scrie, pictează, face sport sau suflă-n muzicuță. Citește în fiecare zi.
CĂRȚI PUBLICATE
● Toate păcatele noastre, 2021, ed. Litera | roman | nominalizare Cea mai bună carte a anului (Agenția de Carte); nominalizare Tânărul prozator al anului (Gala Tinerilor Scriitori)
● Fracturi, 2019, ed. Vremea | roman | nominalizare Cea mai bună carte a anului (Agenția de Carte); laureat al Premiilor „Cristian Săileanu”
Website: www.mihailvictus.eu
- am primit răspunsurile standard de refuz de la primele două mari edituri pe care le-am luat în considerare;
- după zeci de ani de scris și de citit, cred că pot fi destul de obiectiv chiar și în privința propriilor texte literare;
- doar datorită primului roman am primit propunerea să-l public pe al doilea, la una dintre cele mai mai mari edituri din România, în loc să curtez eu editorii;
- editura are obligația să se ocupe de promovare, dar nu strică deloc și-o minimă implicare din partea autorilor.
Când aţi debutat în volum şi cât de mult aţi aşteptat acest moment? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?
Istorie lungă cu debutul. Dar voi încerca să ofer un răspuns cât mai scurt. Parcă prin 2011 am avut prima dată șansa să debutez, c-un volum de povestiri. Primisem oferta de la o editură mică (dar cunoscută pe-atunci). Din fericire, oricât de mult mă încânta ideea să mă văd publicat (așa e când visezi la asta încă din copilărie), am simțit nevoia să mă mai dezvolt ca scriitor înainte de-a face pasul. Am avut încă o șansă la debut prin 2014, c-un microroman, când am primit răspunsul afirmativ din partea unei edituri. Dar nici de data asta nu eram suficient de convins. Am amânat debutul. A treia șansă am primit-o din partea președintelui unei filiale USR care, în schimbul serviciilor mele de grafician (puse în folosul unei oarecare reviste), îmi promitea volume publicate și o carieră sigură în lumea literară. Ei bine, n-am cedat tentației. Am mai trimis manuscrise pe la edituri și am primit atât răspunsurile acelea standard (nu se încadrează în planul editorial, etc.), uneori nici măcar un mesaj de confirmare că s-a primit manuscrisul, alteori și câte-un mesaj pozitiv. În felul ăsta era să debutez iar prin 2015 la o editură importantă, c-un roman experimental. Dar răspunsul a venit cu atât de multă întârziere încât între timp n-am vrut să mai public romanul. Abia în 2019 am fost absolut convins că era momentul să public. Simțeam că am scăpat de influențe, că puteam să scriu orice și oricum. Însă, oricâte premii literare strângi între timp, oricâte aprecieri critice, editorii sunt reticenți în privința publicării unor autori aflați la început de drum, pentru care nimeni nu garantează cu nimic. Am fost totuși hotărât să public, chiar dacă, așa cum era de așteptat, am primit răspunsurile standard de refuz de la primele două mari edituri pe care le-am luat în considerare. Nu au încredere în mine, mi-am spus, nicio problemă, mă aflu în compania unor mari scriitori care nici ei n-au avut la început mai mult noroc. Acela era manuscrisul cu care voiam să debutez. O convingere pe care n-o mai avusesem cu niciunul dintre manuscrisele anterioare (să fie în jur de șase-șapte). Fracturi e un roman gândit în așa fel încât să dea impresia unui anumit gen literar, dar care e cu totul altceva de fapt (cititorii atenți au făcut diferența asta). E un joc literar între mine și cititori. Dacă voiam ca jocul să fie cât mai reușit, mi-am dat seama că trebuia să am cât mai mare control în privința procesului de editare și publicare. Așa că, în loc să fiu dezamăgit de cele două răspunsuri de la marile edituri, mi-am continuat proiectul cu entuziasm. Altfel am ajuns la editura Vremea, unde am avut norocul să colaborez cu o echipă deschisă la idei. Am putut să-mi fac singur coperta, să aleg chiar și numărul de cuvinte pe care-l vreau pe pagină, etc. Pentru ca jocul meu literar să fie complet, a contat fiecare mic detaliu. Cam asta a fost cu debutul. Romanul a fost publicat, a fost remarcat, am urmărit cu curiozitate și amuzament reacțiile cititorilor (cine s-a prins de joc, cine nu, cine s-a mulțumit doar cu citirea într-o singură cheie, etc.) pentru el am împărțit chiar și-un premiu cu veteranul Octavian Soviany (ce mai onoare pentru mine!) și regretatul Sorin Delaskela (de la care primisem propunerea să organizăm o lansare comună – nu s-a mai întâmplat…).
Susţineţi citestema.ro:
V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor/îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?
Deciziile în sensul ăsta le-am luat singur. După zeci de ani de scris și de citit, cred că pot fi destul de obiectiv chiar și în privința propriilor texte literare. Mai obiectiv oricum decât eventuali prieteni/cunoscuți dispuși să-și ofere opiniile. Nici norocul de-a urma vreun curs de scriere creativă n-am avut. Dar nu regret. Mă bucur că am descoperit de unul singur, cu răbdare, tot ce poate obține de la un asemenea curs (minus vreo relație care-ar putea influența publicarea unui prim volum). A nu se înțelege că nu încurajez cursurile de scriere creativă. Sigur că pot fi folositoare. Niciodată de-ajuns, dar da, folositoare.
V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai ușor reacții nepotrivite…
Am de-a face cu lumea noastră literară din 2009, când am publicat prima dată în revistă. Până când am debutat în volum propriu, zece ani mai târziu, cunoșteam deja atât de multe detaliile încât nu-mi mai făceam niciun fel de iluzii. Am știut, cum s-ar zice, în ce mă bag.
Aţi fost mulţumit de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?
Așa cum se înțelege din ce-am spus până acum, n-am fost dezamăgit de felul cum a fost primit romanul. Pentru mine a fost ceea ce a trebuit, în momentul potrivit. Doar datorită primului roman am primit propunerea să-l public pe al doilea, la una dintre cele mai mai mari edituri din România, în loc să curtez eu editorii.
Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?
Când am vorbit despre implicarea mea în procesul de promovare, m-am referit și la promovare. Doar așa jocul putea fi complet. Dar, în general, încurajez efortul ăsta. Desigur, editura are obligația să se ocupe de promovare, dar nu strică deloc și-o minimă implicare din partea autorilor. Fără a se exagera, totuși, deoarece văd cazuri în care unii autori, când li se publică o carte, obișnuiesc să distribuie aproape zilnic anunțuri, pe toate rețelele de socializare – asta poate avea uneori un efect opus celui așteptat.
Ce sfat aveţi pentru cei care ar vrea să publice, dar nu știu când și cum?
După ce citești cel puțin o mie de cărți de literatură bună, după ce scrii câteva mii de pagini și simți că poți transcrie cu lejeritate orice gând sau idee, în așa fel încât să îți auzi clar propria voce, după ce te provoci că experimentezi cu stiluri și forme diferite, când ți-e ușor să scrii din perspectiva oricărui fel de personaj, cam atunci ar fi momentul. Așa a fost pentru mine. Am ales drumul cel mai lung. Sau te poți înscrie la un (bun) curs de scriere creativă, e mai rapid așa. Cele ținute de Iaru și Chivu chiar dau rezultate, de exemplu.
scrie un comentariu