libris.ro

L-am cunoscut pe Mihail Victus prin intermediul povestirilor sale, apoi i-am citit romanul și am avut plăcerea de a spune câteva cuvinte la evenimentul de lansare al cărții. Din păcate, timpul a fost mult prea scurt și n-am apucat să discutăm mai pe îndelete atunci, însă am reușit să recuperăm cu ocazia acestui dialog.

Mihail Victus este un scriitor care își prețuiește talentul și are grijă de el prin atenția pe care o acordă scrisului său. Mai cred că pentru el scrisul este o joacă și în același timp cel mai serios lucru din lume. Am dorit să aflu mai multe despre viziunea lui asupra scrisului. Rezultatul îl găsiți mai jos.

Mihail, văd că ai ceva premii la activ. Ce înseamnă toate premiile astea pentru tine?

Premiile astea însumează o experiență pe care merită să o dezvolt într-o proză scurtă (o voi face cât de curând). Spuneam, într-un alt interviu, că au fost ca o confirmare. Până atunci, până la câștigarea primelor premii (patru într-un singur an – 2015), mă bucuram de aprecierile cititorilor (public proză pe internet și în reviste din 2009, parcă) și a vreo doi sau trei critici literari cunoscuți. Nu am participat la cursuri de creative writing, nu făceam parte din nicio breaslă de scriitori, eram un outsider. Simțeam (într-o mică măsură) că-mi lipsește o recunoaștere ceva mai oficială, o încurajare de-a continua, o asigurare că fac o treabă bună. La început, premiile mi-au adus asta. Dar, după ce s-au înmulțit, n-au mai contat. Ca urmare, am renunțat să mai particip la ele – am luat decizia chiar în timp ce mi se înmâna Premiul I la concursul Marin Preda din 2018. Nu sunt oricum atât de multe care merită atenție – am exclus din start festivalurile cu prezentări amatoristice și cu denumiri ca „Fascinația primăverii”. Ai și tu ceva premii agățate la centură, așa că, măcar într-o măsură, sunt convins că înțelegi ce spun.

Ce zici, ia și Fracturi vreun premiu?

Editura Vremea, anul publicării: 2019, nr. pagini: 176

Am observat că la concursurile pentru volume sunt nominalizate de obicei cărțile apărute la câteva edituri mai populare, cu foarte mici excepții, cum ar fi Exorcizat-ul tău. Dacă romanul îmi era tipărit de Humanitas, să zicem, îmi creșteau considerabil șansele. Sunt fericit oricum că mi-a fost preluată cartea de Vremea, unde am dat de-o echipă dedicată și totul a decurs nemaipomenit de bine.

Reluând ideea anterioară, pot spune că un premiu nu m-ar face să sar pe pereți de fericire, dar nici nu mi-ar displăcea, chiar deloc. Din nefericire, mi-am redus din șanse, pentru că mi-am refuzat temele care se premiază în general. Cunosc metodele prin care poți influența un juriu, dacă îți propui. A fost mai important să redau subiectul ăla care-mi umbla în minte, să o fac într-un mod cât mai cinstit cu putință. Cele mai importante premii sunt reacțiile cititorilor care au rezonat cu romanul, care au asimilat mesajul acestuia. Din punctul ăsta de vedere, sunt cu adevărat fericit.

La început a fost poezia

Înainte de Fracturi ai publicat o grămadă de povestiri, însă mai știu și că ai câteva manuscrise ascunse în sertar. Romane pe care încă nu le-ai publicat. Poate nu le vei publica niciodată, tu știi cel mai bine. Întrebarea este: Ce a fost la început, proza scurtă sau romanul? Oul sau găina? De ce a traversat puiul strada? La ultimele două nu trebuie să răspunzi. 🙂 Glumesc, trebuie!

La început? A fost poezia. Pe lângă multele feluri în care oamenii m-au strigat de-a lungul timpului – Michelangelo, Maic, Mișel, Picasso, Miguel, Mișu etc. – se numără și Eminescu sau Eminescovici. Eram în primii ani de generală și se înțelege că asta mă umplea de mândrie. N-a ținut mult. Curând am început să lupt pentru propria recunoaștere, nu-mi plăcea să mi se pună etichete, să fiu încadrat într-un șablon. Poate de-aia, treptat, am scris tot mai puțină poezie și tot mai multă proză (până când m-a acaparat cu totul). În copilărie citeam romane și prea puțină proză scurtă, așa că, desigur, am început prin a scrie romane. Dar n-am dus niciunul până la capăt, cu excepția unui foarte scurt roman polițist. Aveam totuși o vârstă la care mă influența enorm ceea ce citeam și, pentru că citeam cărți de toate genurile (istorice, polițiste, de aventură, western, SF etc.), îmi apăreau de fiecare dată în minte alte subiecte și idei, mai interesante decât precedentele. Cotitura spre proză scurtă am făcut-o după ce am citit povestirile lui Jack London, Hemingway, Chandler și câțiva alții. Mai rețin și o antologie cu scriitori latini, care-a avut un impact pentru mine. Erau acolo niște texte scurte și altele foarte scurte, dar extraordinar de puternice. De atunci, am renunțat la ideea de-a forma găina din lut și a-i da viață. Am descoperit că e mai ușor să sculptezi pui. E nevoie de mai puțin material și, în același timp, fiind mai fragili, ești nevoit să acorzi mai multă atenție fiecărui detaliu. Ca să continui în același ton, aș zice că traversarea străzii de către pui e ca un test de maturizare. Prin proba asta trebuie să demonstreze că e capabil să traverseze strada și să rămână în viață, evitând capcanele, distragerile și pericolele întâlnite.

După experiența asta (la mine a durat cel puțin zece ani), am ajuns la concluzia că abia după ce scrii câteva sute de pagini de proză scurtă, în care să experimentezi cât mai mult, te poți pregăti de scrierea unui roman. A nu se înțelege greșit. Nu așez proza scurtă pe un nivel mai jos ca romanul. Dacă ajungi să o stăpânești bine, poți transmite mesaje mai directe și mai rapide. Un volum de proză scurtă îți permite să abordezi o gamă variată de teme. În roman nu poți înghesui prea multe, altfel riști să diluezi subiectul, să îți iasă o amestecătură greu de digerat.

Cât despre romanele din sertar, cinci la număr, complete, voi avea grijă să le distrug imediat ce voi mai câștiga puțină faimă. Au fost niște experiențe de pe urma cărora am învățat multe (fiecare fiind scrise în stiluri diferite) și vreau să rămână la stadiul ăsta, de experiențe.

Țin minte că mi-ai spus mai demult că nu te poți apuca de o carte dacă nu cunoști dinainte sfârșitul. Ți-ai mai schimbat între timp optica sau tot așa – nu te apuci să scrii dacă nu știi cum se termină povestea?

În primii ani (și când spun primii ani mă refer la perioada 1998 – 2008/2010) nu-mi făceam griji în ce direcție se îndreptă textele pe care începeam să le scriu. Unele ajungeau la final, cele mai multe nu. Până să scriu primul roman, devenisem totuși mai organizat. Știam ceea ce vreau să transmit și cum să o fac. De obicei, când scriu ceva îmi propun o temă, un mesaj principal, abia apoi se formează subiectul, personajele și celelalte detalii. Pentru a pune cât mai bine în valoare miezul ăla, e important, cel puțin pentru mine, să cunosc ideile principale. Cea mai importantă dintre ele fiind concluzia – cu alte cuvinte, sfârșitul. Nu e o regulă de la care nu mă abat cu niciun chip. Am scris și texte (mult mai puține, dacă fac o comparație) pe care le-am început fără să cunosc deznodământul. Mi s-a arătat oricum înainte de-a ajunge la jumătatea subiectului.

S-a întâmplat să schimbi sfârșitul?

Poate doar propozițiile sau unele cuvinte. Dar ideea principală a rămas. Mi-am scris poveștile îndreptându-mă spre încheierea aia. Dacă l-aș fi schimbat, s-ar fi prăbușit cam tot ce construisem până acolo. Ca un exemplu că uneori mă abat de la regulă, acum lucrez la un roman la care cunosc doar ideile principale și câteva scene. Întrevăd și sfârșitul, nu atât de bine definit ca de obicei, dar suficient cât să merg spre el. Cu cât voi înainta cu scrisul, cu atât va deveni mai clar. Sau îmi va apărea deodată, detaliat, în timp ce aștept să adorm sau spăl vasele sau fac o plimbare.

Poezie mai scrii?

Maxim două-trei pe an, doar pentru mine. Nu am de gând să le strâng într-un volum. Cu niște ani în urmă, am șters toate poeziile scrise până atunci. Folosind SHIFT+DELETE, ca să nu existe cale de întoarcere. De fapt, aceeași soartă au avut-o și textele scrise înainte de 2010, cu vreo două excepții.

Scriitorii n-au datoria să încerce să mulțumească pe toată lumea

Romanul tău mi se pare unul cerebral. Bineînțeles, e doar o părere, știu că scriitorii sunt ființe sensibile, lesne de supărat, nu știu dacă e și cazul tău, însă eu, un tip prudent, îmi ridic pavăza. Personajele își fac treaba, nu prea au izbucniri/ieșiri spectaculoase. N-aș spune că sunt neapărat cuminți, dar nici n-o iau razna. Îmi faci impresia unui scriitor ordonat, chibzuit. Cum stai cu nebunia?

Nicio grijă, puteai să spui și că nu ți-a plăcut deloc, aș fi trecut repede peste dezamăgirea din primele secunde. Dar, când am vorbit despre lansarea cărții și am luat amândoi în considerare posibilitatea să vii acolo, să mă susții, a existat o singură regulă: să îți placă romanul. Ești unul din oamenii care au văzut ceva în scrierile mele, au avut încredere în mine. Rectific așadar: poate că în cazul tău, dacă mi-ai fi spus că nu te-a convins cartea, dezamăgirea ar fi durat cel puțin un minut, nu doar câteva secunde. Scriitorii n-au datoria să încerce să mulțumească pe toată lumea. Sunt unii care încearcă, dar nu pot fi numiți scriitori și oricum nu le reușește.

Și da, este un roman cerebral, nu ți se pare. E construit în modul ăsta. Prezintă un subiect care nu are nevoie de spectaculos – asta l-ar face să pară fals. Să nu confundăm personajul cu autorul. În Fracturi avem un personaj care povestește și dictează atmosfera și tonul – o face întocmai, ordonat și chibzuit, cum bine ai punctat. Eu țin mult la ideea că subiectul trebuie să impună ritmul, stilul și toate astea, cu atât mai mult cu cât e spusă din perspectiva unui personaj. Autorul trebuie să se excludă – nu o face complet, dar are datoria să încerce. Dacă aș fi scris o poveste plasată într-un cartier mărginaș, presărat cu personajele-i specifice, ai fi fost cu siguranță martor la imprevizibilitatea faptelor, a spectacolului verbal și-a altor detalii care și-ar fi avut atât de bine locul în prezentarea subiectului. Am și povestiri de genul ăsta. Subiectele au cerut-o iar eu m-am conformat. Vei vedea, din aceeași cauză, că romanul la care lucrez acum e cât se poate de diferit de Fracturi.

Nebunia, zici? Încerc să o tratez, să nu-i permit să preia controlul. Nu-mi reușește întotdeauna. De exemplu, săptămâna trecută n-am mai răbdat gălăgia făcută de vecinii de deasupra, după ce i-am rugat de atâtea ori să înceteze, să nu se mai certe la 6:00 și după 23:00, să nu mai meargă cu tocurile la aceleași ore, să nu mai râdă în hohote, ca pe câmp etc. – i-am amenințat și cu poliția, nimic nu a funcționat. În momentul ăla am pierdut controlul, am cedat în fața nebuniei. Am urcat în viteză scările și le-am trântit cu atâta disperare un picior în ușă încât le-am strâmbat-o, formând o fantă de două degete împrejurul ei. În seara aia n-au mai făcut gălăgie. Apoi au luat-o de la capăt. Nu-i o faptă de care să fiu mândru.

Crezi că, în acel moment, dacă ai fi avut un topor la îndemână, te-ai fi putut transforma într-un Jack Torrance?

Din fericire, n-am avut unul. Când ești pus în situații neobișnuite, poți face lucruri neobișnuite. Cine mă cunoaște (aici incluzându-l și pe subsemnatul), nu m-ar crede capabil ca în miezul nopții să mă duc să lovesc în vreo ușă cu piciorul. Imaginează-ți că te afli într-o sală de cinema. Un tip, așezat pe locul din spate, și-a propus să te scoată din sărite. Când bagi câteva floricele în gură, simți că ești tras de gulerul tricoului și te îneci. Te întorci și-i spui individului să înceteze, că nu e deloc amuzant. Dar el repetă faza. De la rugăminți, treci la amenințări. Niciun efect. Imbecilul continuă să rânjească și să te tragă de guler când îi întorci spatele. În faza asta, cei mai mulți ar căuta un loc liber pe alt rând (să zicem că sala e plină și nu se poate), unii s-ar duce să cheme paza. Pus într-o asemenea situație, ai fi capabil să prinzi mâna individului și, până să apuce să reacționeze, să-i rupi câteva degete?

Aici m-ai nimerit. Să știi că îmi place mult să merg la cinematograf și am o chestie cu cei care vorbesc în timpul filmului. Pur și simplu îi detest! 🙂 Am și o scenă legată de asta în Exorcizat. Țin minte că acum mulți ani am fost să văd Apocalypto și în spatele meu erau doi tipi care se mirau în gura mare de tot ce se întâmpla pe ecran, gen – Ești nebun, i-a crăpat capul lu’ ălaaa! Țin minte că, la un moment dat, a apărut o panteră și ăștia: Mamăăăă, ai văzut pantera?! N-am mai rezistat și m-am întors la ei ca un periculos, cu ochelarii 3D pe nas și le-am zis cu glasul meu cel mai fioros să tacă din gură. Din fericire au tăcut. Altă dată era o tipă lângă mine și a stat cu telefonul deschis vreun sfert de oră. Am rugat-o să-l închidă. A zis că e ceva important, dar măcar l-a închis. Odată am fost la Driver împreună cu sor-mea și prietenul ei, și lângă ei au nimerit niște băiețași puși pe caterincă. La sfârșitul filmului, prietenul soră-mii, un băiat liniștit de altfel, ajunsese să le facă semne că îi taie la gât. M-ai pornit, cred că aș putea să scriu o carte despre oamenii care confundă sala de cinema cu propria sufragerie. Eh, de-ale tinereții… Acum, că am mai îmbătrânit și sunt mai înțelept, mă abțin sau mă mut. De obicei merg la ore când știu că nu e multă lume în sală. Preventiv. Referitor la tipul tău, depinde în ce stare m-ar prinde. Eu variez destul de repede de la miere la fiere și am avut de-a lungul timpului anumite episoade violente. În ultimii ani însă am învățat să nu mai cad așa ușor în capcana violenței. Nu e vorba că mă abțin, pur și simplu intru într-o stare de detașare, ca și cum m-aș privi din afară. Nu îmi mai acord atâta importanță. Am un copil, nu vreau să fac vreo tâmpenie și să-i stric viața, să ne stric viața. Scrisul a ajutat și el destul de mult. Am pus mult din violența din mine pe hârtie. Am transformat-o cumva în ceva bun. Nu îmi fac iluzii că mă va părăsi vreodată, însă am învățat să o accept. Așa sunt eu. E foarte important să ne acceptăm cu totul, nu doar cu părțile bune. 

Bun, acum că am terminat cu degetele fracturate, să revenim la fracturi literare. Personajul principal din roman are parte de o experiență ieșită din comun, o experiență care îl marchează. Vorbim despre o trezire a conștiinței. Bine, el tot încearcă să se întoarcă la cine crede că e, sinele lui e împărțit, dar asta e ceva normal, zic. Cred că oamenii, de la o anumită vârstă, nu se mai pot schimba prea mult, în afara cazului în care li se întâmplă ceva cu adevărat traumatizant, ceva care să le fractureze sinele și astfel să îi ajute să descopere anumite lucruri, anumite trăiri de care nu erau conștienți. Bineînțeles, aceste lucruri  existau în ei, dar e nevoie de ceva radical pentru a ajunge să se manifeste. Îmi amintesc că Radu Aldulescu spunea mai demult într-un interviu că este necesar să ți se întâmple ceva ieșit din comun pentru a te apuca de scris. Să vezi lupul, sa te întâlnești cu lupul, ceva de genul. Personal, am trecut printr-o astfel de experiență, prelungită pe aproximativ doi ani, și în acea perioadă scrisul a început să crească în mine. A răbufnit abia zece ani mai târziu cu o forță extraordinară si acea manifestare, mă rog, o parte a ei, a devenit primul meu roman, Exorcizat. Apoi scrisul a continuat sa crească, să se acumuleze.

Eu acum aș fi curios să te întreb dacă a existat un astfel de moment în viața ta, dacă ai văzut lupul și, dacă da, în ce fel te-a schimbat această întâlnire?

Am avut ocazia să văd urmările întâlnirii cu lupul în Diavoli fragili, prima carte pe care ți-am citit-o. Le-am recunoscut. Am trecut și eu prin două experiențe asemănătoare, în împrejurări diferite și la o distanță de vreo doi ani între ele. Ambele și-au lăsat amprenta. Tocmai de aceea sunt de acord cu tine când spui că oamenii sunt capabili de schimbare. Nu are cum să rămână fără urmări, să zicem, o serie de zile (sau săptămâni, sau luni) în care să nu reușești să dormi mai deloc, când suferința și deznădejdea și disperarea sunt singurele senzații pe care le trăiești. În cazul meu, am văzut cel mai bine schimbarea când am recitit o parte din ceea ce scrisesem până atunci. Nu le-am recunoscut ca și cum mi-ar fi aparținut. Nu mai vedeam lucrurile în același fel. Am observat asta și-n viața de zi cu zi – am început să iau decizii pe care nu le-aș fi luat înainte, să nu mă mai las afectat de fapte sau împrejurări care reușeau să-mi ocupe prea multă vreme gândurile. Și altele. Continui să descopăr detalii.

În copilărie, când mergeam cu colindele prin sat, era un bărbat care ne alunga de fiecare dată și ne alerga cu ciomagul până în stradă. I-ar fi plăcut să ne prindă și să ne ardă câteva lovituri pe spate. Noi ne răzbunam bombardându-l cu bulgări de zăpadă și petarde. Într-un an, unul din copiii lui a intrat la închisoare, fiind acuzat de trafic de droguri. Asta l-a schimbat așa cum aș reuși eu, cu o pocnitură din degete, să transform în vin un ciorchine de strugure. De atunci, ne aștepta în poartă și ne invita să-l colindăm și ne umplea brațele cu dulciurile cele mai gustoase.

Personajele nu țin cont de programul tău

Personajul principal din Fracturi e un tip care manipulează pe toată lumea pentru a-și îndeplini scopurile. Oamenii din jurul său sunt niște pioni. Tu cum ești? Ce fel de personaj ești?

Sunt un avatar pentru personajele despre care scriu. Sună al naibii de pretențios, știu, dar n-o pot spune într-un mod mai direct, fără să pară și mai pretențios. Asta se întâmplă din momentul când mă așez în fața caietului și până când pun stiloul la locul lui, dar uneori și-n afara acestui interval de timp. Personajele continuă să te viziteze, nu țin cont de programul tău. Îți pot intra oricând prin ureche, ca să-ți șoptească una-alta, ca personajul lui Delavrancea. În rest, sunt un individ suportabil.

Aud tot felul de păreri despre rolul literaturii. Unii spun că ar trebui să facă lumea mai bună, alții că ar trebui să deranjeze, să înjunghie, să facă și să dreagă. Unii zic că n-ar trebui să facă nimic. Tu ce spui?

Cu siguranță că, fără literatură, lumea ar continua să existe, într-un ritm nu chiar atât de diferit. Nu știu câți dintre conducătorii lumii și alți oameni cu influență citesc literatură. Să fim cinstiți, mare parte din populație o ignoră. Dar pentru noi, ceilalți, e importantă. Eu am crescut cu ea – la propriu și la figurat. Continui să cresc – doar la figurat. Când citești, te dezvolți prin experiențele și trăirile altora, îți menții creierul în formă. Când scrii, o faci pur și simplu – nu îți propui să salvezi lumea prin asta. Nici n-ar fi posibil. Așa că literatura se află acolo, în văzul tuturor, și e bine atâta vreme cât există oameni care se opresc să o bage în seamă.

Zi-mi, te rog, un nume de scriitor. Unul uriaș, tatăl lor, al scriitorilor. Sau mama. Știu că scriitorii au mai mulți părinți, însă te-aș ruga să fie un singur nume.

Asta-i cea mai dificilă întrebare pe care puteai să mi-o pui. Unul singur? De ce doar unul, când sunt mulți și extraordinari și atât de diferiți? Voi lăsa obiectivitatea deoparte și voi miza pe Hemingway. Sau să fie… Poate… Bine, o las așa.


Cartea lui Mihail Victus, Fracturi, este disponibilă pe libris.ro, elefant.ro şi site-ul Editurii Vremea. Pe scriitor îl găsiţi şi aici: mihailvictus.eu sau liternautica.com.

libhumanitas.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here