libris.ro

În curând, la Editura Litera, în colecţia Buzz Books, al treilea volum al seriei Fabian Risk, „Minus optsprezece grade” de Stefan Ahnhem. De acelaşi autor, Editura Litera a mai publicat „Victimă fără chip” și „Al nouălea mormânt”. Nu uitaţi: Stefan Ahnhem vine la București să își întâlnească cititorii. Detalii, pe pagina de Facebook a editurii: aici.


Traducere din limba engleză de
Dana Ligia Ilin

O urmărire în mare viteză cu maşinile se încheie cu o tragedie, în timp ce una dintre maşini plonjează de pe cheiul din portul Helsingborg. Pe scaunul şoferului se află unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri din domeniul IT din Suedia. Primele indicii duc cu gândul la un accident, dar o examinare mai atentă a cadavrului arată că acesta a fost îngheţat. Mai ciudată însă este data morţii: cu două luni înainte de accidentul din port.

Au trecut doi ani de la evenimentele din Victimă fără chip. Fabian Risk a profitat de liniştea de la serviciu pentru a se concentra asupra familiei, în timp ce, peste strâmtoare, în Danemarca, Dunja Hougaard a îmbrăcat încă o dată uniforma, de această dată ca poliţist. Când o persoană fără adăpost este omorâtă în mod brutal în bătaie, Dunja nu se poate abţine şi începe o anchetă proprie. Curând, indiciile o poartă în Suedia şi la Helsingborg, unde Risk investighează cazul bizar al milionarului îngheţat.


„Vă va bântui mult după timp după ce ați terminat de citit… Jos pălăria în fața lui Ahnhem.” – Kirkus Reviews, SUA

Vezi pe pagina de Facebook a Editurii Litera când vine la Bucureşti Stefan Ahnhem: aici.

Fragment

La început n-a înţeles ce se întâmplă, s-a auzit brusc un scrâşnet, când oglinda laterală de pe partea şoferului a fost smulsă din loc şi a rămas acolo, atârnând de cablurile subţiri şi izbind în caroserie ca o ciocănitoare extrem de zeloasă. Apoi a văzut BMW-ul roşu drept în faţa sa. A apăsat pe claxon, dar n-a obţinut nici o reacţie, maşina a gonit mai departe. Nu, fir-ar să fie, tipul n-avea să scape aşa de uşor. A apăsat pe acceleraţie şi curând l-a prins din urmă.

Nimic n-o scârbea mai mult decât papiţoii ăştia nou îmbogăţiţi cu maşinile lor scumpe, şi era convinsă că acesta e un bărbat şi că e mărunt din toate punctele de vedere. L-a depăşit pe stânga, a trecut înapoi pe banda din dreapta, cu luminile de avarie aprinse, şi a încetinit, ridicând la vedere legitimaţia de poliţist. De parcă el ar fi putut s-o vadă. Dar, la naiba! Tipul trebuia să oprească şi, când o va face, o să-l învețe ea minte.

Însă BMW-ul a trecut pe banda din stânga şi a zburat pe lângă ea de parcă ăsta ar fi fost cel mai simplu lucru din lume. Ce mama dracului? Asta însemna declaraţie de război. La naiba, asta însemna război de-a binelea. Şi-a scos braţul stâng pe geam şi a desprins oglinda în vreme ce gonea după BMW-ul roşu, cu pedala de acceleraţie apăsată până la covoraşul murdar.

După un minut, ajunsese mult peste limita de viteză. Corolla se zguduia, dând toate semnele că nu mai vrea să participe la vânătoarea asta. Dar ea stăpânea perfect situaţia, conducând ca o zeiţă, după cum îşi spunea singură, şi când au trecut de ieşirea spre  Helsingborg Södra îl ajunsese din nou şi îi semnaliza cu faza lungă. 

Însă BMW-ul n-a încetinit. A mers mai repede. Era limpede că şoferul n-are habar cu cine are de-a face. Astrid şi-a vârât mâna în geanta de pe scaunul pasagerului. Era sigură că pe acolo, pe undeva, se află telefonul. Hei, ia uite, dăduse de chei. Sigur că acum ieşeau la iveală. 

Astrid a dibuit telefonul şi s-a uitat repede la el, căutând camera video. Oriunde o fi fost. Afurisitul de gunoi Samsung. Îl ura. Ca să nu mai vorbim de vânzătorul cu faţa puhavă, care îi împuiase capul ca un papagal încăpăţânat despre marele avantaj pe care îl are Android faţă de iOS. Până la urmă, se dăduse bătută numai ca să-i închidă gura. Dar, mă rog, se părea că acum funcţionează. Habar n-avea cum izbutise s-o facă.

Astrid a ridicat telefonul, cu camera video îndreptată spre maşina din faţa ei, dar şi-a dat seama că e pe cale să iasă de pe carosabil. A apăsat pe frână cât de tare a putut, făcând maşina să patineze în lateral, şi într-o secundă s-a declanșat o cacofonie de claxoane de maşini şi de camioane. 

Era sfârşitul, doar la asta se putea gândi. Gata cu toate, şi poate că era mai bine aşa. La urma urmei, ea nu era decât o mare ratată aflată la menopauză, ruşinea întregii poliţii.

Dar mâinile sale nu voiau să renunţe, ci se străduiau să stăpânească patinarea şi, în acelaşi timp, reduceau viteza. La fel şi piciorul său drept, care apăsa pedala până la podea. Ca prin minune, a reuşit să stăpânească maşina. Astrid a scos un strigăt de bucurie şi apoi, după câteva clipe, a încercat să se calmeze repetând ca pe o mantră că totul e în ordine.

De acum BMW‑ul roşu se îndepărtase la vreo cincizeci de metri şi Astrid îl vedea că încetineşte la ieşirea spre Elineberg şi Råå. Şi‑a luat telefonul de pe jos şi a început din nou să filmeze. Curând avea să‑l prindă din urmă, fir‑ar să fie.

Fie din pricina prezenţei ei, fie din pricina şirului de maşini până la sensul giratoriu, şoferul s‑a răzgândit şi a accelerat înapoi pe autostradă, fără să dea semne că ar încetini, cu toate că se îndreptau spre centrul Helsingborgului.

N‑a încetinit deloc până au ajuns la Malmöleden, aproape de vechiul sediu al poliţiei, unde nu s‑a sinchisit de stopul roşu de la Trädgårdsgatan. Astrid n‑avea de gând să se lase înfrântă, aşa că a trecut prin intersecţie apăsând pe claxon, în vreme ce se auzeau sirenele. Poliţiştii în uniformă se treziseră. În sfârşit.

O privire în oglinda retrovizoare i‑a arătat maşina cu însemnele poliţiei aflată în spatele ei. Astrid le‑a făcut semn cu mâna să se potolească. A, nu, nici vorbă să‑i lase să se bage şi să preia controlul. Netrebnicul ăsta îi aparţinea ei.

Fântâna rotundă din apropierea primăriei, înaltă de douăzeci de centimetri, nu prea era, de fapt, fântână, arăta mai degrabă ca un frisbee albastru uriaş făcut din cioburi de faianţă. O deschizătură din centru lăsa să curgă apă peste cioburile de faianţă şi făcea ca tot ansamblul să fie mereu ud. Lui Astrid nu‑i plăcuse niciodată, şi părerea sa nu s‑a îmbunătăţit când virajul la stânga, pe Hamntorget, a părut că se iveşte din senin. Nu i‑a fost de folos să arunce telefonul sau să vireze brusc.

Înălţimea şi marginea rotunjită au colaborat perfect cu unghiul de atac al Toyotei, răsturnând maşina, cu acoperişul râcâind fântâna. Când, în cele din urmă, maşina s‑a oprit după câţiva metri, cu roţile în sus, în mijlocul benzii pentru biciclete, ca un gândac neajutorat, Astrid şi‑a desprins centura de siguranţă şi a ieşit târâş.

Rahat… Capul îi bubuia, iar ochii… Nu‑şi dădea seama dacă vede dublu sau lucrurile erau, pur şi simplu, înceţoşate. Orice o fi fost, nu era de bine. Şoferul avea să scape. Astrid ştia că ticălosul o să‑şi vadă de viaţa lui ca şi cum nu s‑ar fi întâmplat nimic. De parcă toate astea n‑ar fi fost decât un afurisit de joc.

S‑a uitat după maşina roşie, care curând avea să vireze pe Kungsgatan şi apoi, foarte probabil, avea să se întoarcă pe unde venise. Dar, de fapt, n‑a virat. A mers mai departe, pe lângă barul de noapte din vechea staţie de feribot, îndreptându‑se spre capătul cheiului.

Ce făcea tipul? Astrid a pornit iute pe piatra cubică spre apă. Totul se învârtea, de parcă ar fi fost Midsommar şi ea s‑ar fi jucat de‑a liliacul ameţit. S‑a poticnit de câteva ori şi şi‑a dat seama că trebuie să se fi lovit la cap în accident. Dar asta trebuia să mai aştepte.

BMW‑ul a trecut peste marginea cheiului şi a zburat câţiva metri prin aer până să se izbească de apă. Astrid a alergat mai departe, observând că şi alţii se reped acum din toate direcţiile şi se îngrămădesc la malul apei. S‑a oprit lângă mulţime, şi‑a tras sufletul şi şi‑a dres glasul.

– Salut, sunt de la poliţie, a zis cu cel mai autoritar ton de care era în stare. Trebuie să izolăm această zonă, aşa că vreau să vă îndepărtaţi cu cel puţin douăzeci de metri.

Cei mai mulţi dintre ei s‑au întors şi s‑au uitat la ea.

– Da, cu voi vorbesc! Hai, daţi‑vă deoparte cât mai repede, a continuat, vânturându‑şi braţele.

În vreme ce mulţimea începea să se mişte, vedea spatele maşinii scufundându‑se în apa întunecată.

– E valabil şi pentru voi.

A arătat spre ultimii rămaşi, care nu se îndurau să plece, şi s‑a apropiat de marginea cheiului.

Nici urmă de şofer. Doar o grămadă de bule de aer care se ridicau la suprafaţă. Ar fi trebuit să sară în apă, dar n‑ar fi scos‑o la capăt. Astrid nu se simţise niciodată în largul său în apă şi, în plus, avea…

– Astrid Tuvesson? Vocea a făcut‑o să tresară, şi aproape că s‑a dezechilibrat când s‑a întors spre poliţistul în uniformă. V‑aş ruga să suflaţi aici, a continuat el, ridicând o fiolă pentru testarea alcoolemiei.


Fotografia reprezentativă: Thron Ullberg

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here