Tahar Ben Jelloun nu este (doar) un scriitor. El este un creator de povești captivante, dense și bogate, precum cele „O mie și una de nopți” ale Șeherezadei. „Copilul de nisip” este o astfel de poveste. Un parfum dens, cu arome tari și îmbietoare – parfumul Orientului – ne însoțește în această călătorie.
Ca orice poveste veritabilă, „Copilul de nisip” ne este tălmăcită de un povestitor, a cărui asemănare cu cel din „Povestașul” lui Llosa e pur și simplu frapantă. Povestitorul are (și) menirea de a-și pregăti auditoriul pentru intrarea în transa poveștii, în fapt pentru ritualul trecerii de partea cealaltă a oglinzii. Căci, ce este o poveste dacă nu cealaltă față, cea nevăzută, a oglinzii?
Pornind de la un fapt real, mistificarea genului unui nou-născut, Tahar Ben Jelloun întrețese, prin vocea povestitorului său, o călătorie plină de mister și magie în timp și spațiu. O călătorie ce respiră fierbințeala deșertului și mirajul devenirii unei alte persoane.
Într-un cuplu islamic al anilor ’50, nașterea unui băiat reprezenta o binecuvântare, în timp ce zămislirea unei fete era sinonimă cu dezintegrarea, în lipsa unui moștenitor legal al bunurilor și numelui familiei. În aceste condiții, nașterea a șapte fete, cu perspectiva apariției unei a opta, în acel univers dominat de prevalența drepturilor masculine, aproape absolute, echivala cu blestemul.
Soarta familiei olarului Ahmed Suleiman pare încremenită în blestemul implacabil de a nu avea moștenitori reali, cu toate drepturile și privilegiile de rigoare. Ahmed Suleiman desfide, însă, această soartă, încercând să o păcălească, pretinzând că cel de-al optulea născut este un băiat. Doar oare soarta poate fi păcălită în mod real? Și pentru cât timp?
Astfel, Zahra Ahmed, devenită încă de la naștere Mohammed Ahmed, este crescută ca într-un cocon, în pielea personalității unui băiat, ajungând, către maturitate să savureze statutul de bărbat, cu drepturi depline asupra familiei sale și viitorului acesteia. Dar reversul oglinzii, deși nevăzut, își face simțită prezența din ce în ce mai mult în conștiința lui Mohammed, făcându-l să se întrebe dacă uzurparea propriei identități a păcălit cu adevărat soarta sau doar pe sine însuși.
Și ca o dună de nisip în plin deșert, latura masculină a lui Mohammed se năruie în fierbințeala unor dorințe ale sufletului și ale trupului pe care aparențele nu le pot sufoca. Se trezește, el însuși, în deșertul creat de vidul dintre cele două oglinzi, amputat sufletește, însingurat și neînțeles.
„Nu mai întreb nimic pe nimeni. Beau cafea și trăiesc. Nici bine, nici rău. Nu întreb pe nimeni fiindcă întrebările mele nu au răspuns. Știu asta pentru că trăiesc de ambele părți ale oglinzii. La drept vorbind, nu sunt serios. Îmi place să mă joc chiar dacă trebuie să fac rău. De multă vreme sunt mai presus de rău. Privind la toate acestea de departe, din apogeul singurătății mele.”
Socotește că a încercat destul să păcălească soarta și că lucrurile trebuie să revină în matca lor naturală. Dar soarta, odată înșelată, mai poate fi repusă în făgaș?
Într-o proză bogată și melodioasă, cu inflexiuni aproape poetice, ce se întind pe pagini întregi, Tahar Ben Jelloun ne așterne înaintea ochilor un roman, ca un eseu, despre strivirea feminității și mutilarea personalității, despre identitate și cutumă, despre putere și autenticitate, îmbrăcate în țesătura unei povești în care trebuie să crezi pentru a te putea bucura de ea.
Tahar Ben Jelloun, „Copilul de nisip”, Editura Nemira, anul apariției: 2020, nr. pagini: 192, traducere: Mihaela Stan
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Kyle Cottrell pe Unsplash (crop)
Savurez cu aceeaşi plăcere o ceaşcă de cafea şi o lectură bună, recunoscătoare că există cărţi, că s-au inventat semnele acestea, numite litere, pe care oamenii talentaţi le folosesc pentru a scrie poveşti…
Îmi place, în egală măsură, să citesc, dar şi să discut cu alţii, pasionaţi ca şi mine de lectură, despre impresiile şi sentimentele stârnite de o carte. Iar dacă numărul celor cu care pot să discut despre cărţile citite este mai mare ca simplul meu cerc de prieteni, cu atât mai bine… Bun venit în lumea mea, prieteni!
- Scrisul e precum olăritul: umple goluri și creează conținut – despre „Calul de lut” de Anuradha Roy - 7 septembrie 2023
- Oana Paler, despre „Stadii”: „Aștept orice formă de reacție la romanul meu, de la hate până la wow” - 31 mai 2023
- Când microcosmosul de certitudini existențiale se zguduie – despre „Stadii” de Oana Paler - 24 mai 2023
