polirom.ro

Nicolae Manolescu, într-o recenzie la volumul Poemul de oțel, apărută în 1993 în România literară, care recenzie, între timp, a și ajuns în a doua ediție a Istorii critice a literaturii române. 5 secole de literatură[1], spunea următoarele despre poezia lui Viorel Padina: „Există între Cărtărescu și Viorel Padina frapante asemănări pe care întârzierea publicării volumului le poate face să pară astăzi curate epigonisme”[2]. Etc. Și nu pot să fiu de acord. Din principiu. Și nu pentru că e vorba de Manolescu.

Destinul volumului este unul complicat și întortocheat și a mai fost amintit și în alte recenzii/cronici apărute cu ocazia reeditării Poemului de oțel (o simplă căutare pe Google îi poate lămuri pe cei curioși), așa că nu o insist. Vreau să observ, totuși, că volumul nu poate fi înțeles complet dacă este excizat din contextul socio-politic în care a fost scris. Dincolo de faptul că apariția inițială are loc într-un context saturat de publicistică politică, cu un public prea puțin interesat de literatură (în 1991), Manolescu îl condamnă la epigonism pe Viorel Padina din simplul motiv că volumul său nu a apărut la vremea sa, adică în 1982, când a câștigat ultimul concurs de debut al editurii Cartea Românească. Astfel, Poemul de oțel nu a mai putut disloca post-factum ierarhiile interne stabilite tot de generația sa. Pe de altă parte, a nu se înțelege că responsabilitatea aparține în întregime generației ’80 pentru destinul acestui volum (mai ales în faza sa de poeme citite la Cenaclul de luni). Acesta a depins și de autorul și felul în care s-a proiectat ca entitate în spațiul în care se desfășoară jocul literar (sau cultural, for that matter) și cum a ales să-l și joace.

Deși există similarități evidente între Cărtărescu și Padina: jocul cu tradiția literară și culturală, deși aleg diferit de cele mai multe ori – la Padina nu o să găsească nimeni trimiteri, nici directe, nici indirecte, la Herbert Marcuse; asocierile aparent insolite de limbaj – ale lui Cărtărescu sunt mult mai aproape de cultura populară ce se consuma în Vest în anii ’70, pe când ale lui Padina se simt mult mai în largul lor în tradiția locală (poemul „Anton Pann” este edificator, chiar dacă mai degrabă prin titlu: „Tu mă tratezi eu nu. Tu mă admiri eu nu. La cahfea mă săruți eu nu și nu și nu. Vagabont pe subt ei înde iele (dracii mei dragele mele) iată-mi dragostele lele. […] Fato mă-ta nu mă schimbă moartea-i la mine pre limbă.” – p.17), acestea se pot datora și Zeitgeist-ului generației, faptului că prietenia îi apropie îndeajuns de mult încât să treacă prin relativ aceleași referințe, literare și/sau culturale, sau prin aceleași forme poetice, tăietură a versului. Evident că există senzația că limbajul este scos din țâțâni (pentru a-l parafraza pe Manolescu) în același mod la ambii poeți, dar la Cărtărescu există posibilitatea mai mare ca această încercare de resetare a limbii să fie conotată pozitiv, să fie asumată ca o celebrare a limbii și a posibilităților sale de a construi o altă realitate decât cea curentă la acel moment, pe când universul poetic al lui Padina este impregnat de spaime fără nume, de hohote de râs isterice care se sfârșesc în machiajul Joker-ului care se scurge, încercând să păstreze măcar zâmbetul: „Mi-e rău și vărs flori maestre tu când te însori? […] Te dăduși la steaua pelin […] și ea se sparse și se prelinse pe carne te-mbrățișă unsuroasă privește-te ce umflat ești dragă.” (p.10); „luna propune peste negre cătune soarele în husă apune coco ne strigă roko ne-apasă adio dragoste, adio masă.” (p.12); „Băusem foarte mult spirt. Atunci patul în care dormisem a scos o mână a lui și m-a apucat cu dânsa de picior. […] Atunci pereții odăii au crăpat și am văzut cărți vechi pline de sânge” (p.32).

Pe de altă parte, universul poetic, deși evident angoasant, și-ar pierde pregnanța și specificul dacă ar fi redus doar la aspectele negative ale dislocării lumii prin limbaj. Există și gratuitatea pură a celui care glumește, dar a cuiva care știe că glumește pentru că (aparent) nimic nu are sens, că absurdul primează. Și, până la urmă, ce ai putea face în asemenea situații? De cele mai multe ori, „anxietatea” sau „nebunia” textului poate fi amplificată prin proiecția cititorului, scăpându-i din vedere umorul, cum se întâmplă cu Kafka: mulți uită că ar trebui să râdă când K. vorbește la telefon pentru a cere lămuriri cu privire la postul său sau când apar în scenă aghiotanții sau de comportamentul acestora față de el și/sau Frieda, tocmai pentru cât de absurde sunt situațiile într-o lume în care se dorește coerentă și așezată în matca sa. Un astfel de poem este „Istoria unui om în cifre”, în care se folosesc diverse numere, care au logica matematică de partea lor, dar o refuză pe cea narativ-faptică, arbitrariul (dar și critica implicită la adresa statisticilor făcute din pix de regimul comunist, începând cu baza piramidei și terminând cu însuși Ceaușescu) devenind evident: „Sigma diferenței dintre zilele diferenței și începutul diferenței cu sigma diferenței dintre zilele diferenței și sfârșitul diferenței face chiar 61.52.43.34.25.1 iar 51+9=60 și a o sută mia zi după a unsprezecea mii o sută din cele 111.111 numărate e virtualitate.” (p.30). Poate că arbitrariul numerelor nu stârnește râsul neapărat (în fond, numerele și matematica sunt reci, la fel ca Universul), dar dialogul cu „Muzica populară” din prima plachetă a volumului sigur aduce măcar un zâmbet, odată depistate referințele.

Așa că cei care mai sperau la o cronică favorabilă din partea lui Nicolae Manolescu pot să-și ia cu totul gândul: dacă pe Viorel Padina, al cărui susținător s-a declarat de-a lungul timpului (cf. Viorel Padina), l-a cadorisit cu un elogiu-ricoșeu pentru poezia lui Cărtărescu, de fapt…

Cântec

De ești singuratec vine un birău lunatic și te pune pe jăratec. De ești 2 funcția crește șase prin trei te pândește treișpele te amorțește. (Iar duiosu meu amic a plecat de mic la Drick și amica amecista de-a dreapta lui boer Bișta). Funcțiuni și pile lungi care dau iama la pungi feciori de lele nebună, mă, Femios, mă.

Însuși abadon

Văd moartea a doua peste moartea întâi încârligate (ce pot să zic?). Însuși abadon ține cu-o tehnică savantă fosa deschisă pentru coitul succesiunii ăleia. Și un alt text c-o evanghelie roșie în loc de limbi strigă cântarea insidioasă.

Judecata de apoi

Fie șirul lăudat de perechi: apă-pește, pește-șarpe, șarpe-pasăre, pasăre-bestie, bestie-om, om-înger. Etc. Eu fiind pământesc socotesc: jumătate se reduce din toate: de printre îngeri rămâne în oameni alunecă în maimuțe cade în bestii decade în păsări degenerează în șerpi se târăște în pești se aruncă în mare.


[1] Însuși Viorel Padina afirma (într-un interviu publicat în volumul Generația ’80 văzută din interior, Dumitru Augustin Doman, Tracus Arte, București, 2010) următoarele despre recenzie/cronică și destinul cărții sale: „deși NM mă gratula pe-atunci cu autografe totale […], ei bine, cu toate astea, zic, peste mode și timp N. Manolescu nu va insera – voila! – nici măcar un rânduleț (în Istoria sa a literaturii Ro) despre mine, ca și cum Poemul de oțel nici n-ar fi existat, aloo, și nici io…!” (p. 166).

[2] Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, ed. a II-a, Cartea Românească, București, 2020, p. 1280. Cu ocazia asta, îi mulțumesc și public lui Tamás Mihók pentru pozele la referința directă adică la Istoria… lui Manolescu.

Viorel Padina, Poemul de oțel, ediția a II-a, cu Addenda, Cartea Românească, anul publicării: 2020, nr. pagini: 72


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Photoholgic pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here