elefant.ro

Mircea Pricăjan este scriitor și traducător, dar pentru mine, în primul rând, este un prieten adevărat. Într-o perioadă în care băteam disperat pe la toate porțile, el a fost primul care a deschis. Nu e ceva uşor de uitat. Noi doi suntem niște scriitori cum nu se poate mai diferiți, și, de-a lungul timpului, am avut și micile noastre încleștări, însă, mai presus de toate, am rămas prieteni, iar asta e tot ce contează.

În „Misterul regelui. Despre scris“, Stephen King spune: „Scriitorii alcătuiesc piramida pe care o găsim în toate zonele de manifestare a talentului și creativității umane. La baza ei sunt cei răi. Deasupra lor e un grup ușor mai restrâns, dar totuși mare și primitor; aceștia sunt scriitorii competenți. […] Următorul nivel e mult mai restrâns. Aceștia sunt scriitorii cu adevărat buni. Deasupra lor – deasupra noastră, aproape a tuturor – sunt cei din categoria Shakespeare, Faulkner, Yeats, Shaw și Eudora Welty. Ei sunt geniile, accidentele divine, înzestrați într-un mod ce depășește puterea noastră de înțelegere, darămite de egalare. […] …deși este imposibil să faci dintr-un scriitor prost unul competent și deși este la fel de imposibil să faci un scriitor excelent dintr-unul bun, este totuși posibil, cu multă muncă grea, dedicare și ajutor din partea altora, să faci un scriitor bun dintr-unul doar competent.“

Bănuiesc că fragmentul de mai sus îți sună cunoscut, de vreme ce tu ai tradus cartea… King îi împarte pe scriitori în răi – competenți – cei cu adevărat buni – geniali. Mă interesează cum vezi tu împărțeala asta și care crezi că ar fi diferența dintre un scriitor competent și unul bun.

Cum spune King, e o piramidă valabilă pentru majoritatea profesiilor creative. Nu văd cum ar putea s-o conteste cineva. Întotdeauna va fi îngrămădeală mare la baza ei și întotdeauna vârful ei va fi bine ascuțit. Cât despre trecerea de la a doua la a treia treaptă… da, aici se joacă miza cărții din care ai luat citatul și cred că aici are de lucrat fiecare dintre noi, ăștia de ne spunem scriitori. Fie că o facem prin forțe proprii, învățând din experiență și autoanaliză, fie că apelăm la „profesorii de scris”, aceia care se presupune că deja se află măcar pe acea a treia treaptă a piramidei, cred că în direcția asta trebuie să privim. Diferența, în viziunea lui King (pe care o împărtășesc într-o anumită măsură), este stăpânirea acelor „instrumente profesionale” cu care se ocupă orice curs de creative writing. E, la o adică, diferența dintre instinct, care mai dă greș, și execuția educată, care ar trebui să te apere de greșeală. Nu știu în ce măsură e asta o metodă infailibilă și nu știu cât din magia scrisului se mai păstrează după ce începi să vezi totul cu precizie chirurgicală — însă cred că instinctul de scriitor, adică talentul, atunci când el există, poate fi cizelat și, dacă ești serios, oricum se cizelează constant, chiar și fără intervenție externă, prin lectură și autolectură. Ca să rezum, cred că majoritatea scriitorilor înnăscuți încep prin a fi competenți și-n timp, dacă se țin de treabă, ajung scriitori buni.

Te consideri un scriitor înnăscut?

Am început să citesc cu reală plăcere doar la vârsta pubertății. Până atunci nu pot spune că m-aș fi omorât cu literatura. Iar interesul pentru scris l-am simțit puțin mai târziu, ca urmare a lecturilor în care mă îngropam cu voluptate. Nu știu dacă tuturor cititorilor li se întâmplă asta la un moment dat. Suspectez că da, doar că unora probabil le lipsește curajul sau nu sunt încurajați la timp să scrie. Mie, copil oricum răzvrătit, mi s-a potrivit și am fost și încurajat de cei din jur să o țin tot așa. Am ajuns rapid să mă identific, pe lângă citit, și cu scrisul. Până într-atât încât, acum, am puține amintiri dinainte de această devenire. Dacă m-am născut scriitor? Nu, nimeni nu se naște — în sensul propriu — nimic în mod special. Ideea e să descoperi cât mai devreme-n viață cu ce anume te poți identifica, ce-ți dă plăcere și ce te face ca tot timpul scurs nepracticând acel lucru să pară o lungă și chinuitoare așteptare.

„De ce scrii?“ e o întrebare oarecum banală, dar care poate da naștere unor răspunsuri interesante. Deci?

Scriu pentru că îmi face plăcere. Scrisul îmi dă satisfacție. Scriind am ocazia să trăiesc bucuria descoperirii. Poveștile care ies din mintea mea mă ajută să ordonez cumva gânduri care altfel s-ar ofili și ar dispărea de pe fața pământului odată cu apusul memoriei mele. Îmi dau seama că folosesc scrisul într-o manieră egoistă — înainte ca să-mi provoc mie însumi plăcere, mirare, evadare, iar apoi ca să las urma trecerii mele pe pământ —, însă de alt adevăr nu dispun acum.

Dragă Mircea, tu pari un tip așezat. Presupun, însă, că îl ai și tu pe dracu’ în tine, ca orice om. Cum se manifestă al tău Aghiuță?

Să știi că așa așezat sunt cea mai mare parte din timp. Linda, soția mea, mi-a spus încă de la începutul relației noastre că cel mai mult a atras-o la mine firea mea liniștită. Cu alte cuvinte, ca s-o cuceresc n-a trebuit decât să nu fac prea multă gălăgie. Evident, în anii scurși de atunci încoace am ocrotit cu sfințenie această latură a mea. Nu e greu. Trebuie doar să știi să pui la timp în căști Slayer, Sepultura, Pantera sau, mai nou, Rotting Christ. Singurul cu care nu ține nici acest antidot este fiul meu Mihai. Lui îi reușește de minune ceea ce legenda familiei spune că-mi reușea și mie la vârsta lui. Măcar de aș putea să-mi amintesc asta mai repede atunci cînd simt că-mi urcă sângele în ochi!

În toiul nopții, pe când tragi și tu la aghioase, ca tot omul, un zgomot suspect te face sa te trezești. Te duci în sufragerie, unde dai peste un individ fără mască, repet – fără mască!, ce începe să tușească, să strănute și să împrăștie fluide fără milă. Horror total! Ce faci?

Shoot first, ask questions later. Glumesc. I-aș spune, civilizat, „Noroc!” și abia apoi aș trage. Glumesc iar. N-am cum să trag. N-am armă. Am pregătit însă o secure mică, gen tomahawk, cu care de obicei tai surcele pentru grătar. O țin în dormitor, pentru orice eventualitate. În cartierul nostru (de fapt, un sat) umblă vorba că s-au întors românii liberi de contract din străinătate, că își caută noaptea de lucru „cu ziua” prin curțile oamenilor. Așa că cel mai probabil ar urma un „close encounter” mijlocit de-acest instrument.

Unii autori spun că scriu pentru ei în primul rând, și abia apoi pentru cititori, alții că cititorii sunt pe primul plan, unii susțin că nu le pasă deloc de opiniile celor care le citesc cărțile. Tu ce fel de scriitor ești? Este mulțumirea cititorilor una dintre prioritățile tale?

Nu este. Scrisul meu e egoist, așa cum ziceam înainte. Nu scriu neapărat pentru a le arăta altora ce-am scris. De altfel, dacă nu sunt mulțumit de ce-a ieșit nici nu scot textul din casă. Unele povestiri și un roman întreg au ajuns doar sub ochii Lindei. Dacă o proză mă satisface, da, o voi trimite și unui cerc restrîns de prieteni. Dacă îi satisface și pe ei, da, o voi trimite mai departe. Efectul acestui proces e că mă imunizează emoțional în fața eventualelor critici mai mult sau mai puțin dure.

Păi și dacă prietenii tăi nu sunt satisfăcuți, ce faci, o îngropi? Prietenii se mai pot înșela, nu?

Unul se poate înșela, da. Însă dacă se „înșală” mai mulți, cel mai probabil înghit în sec și merg mai departe. N-am de unde să știu. Încă nu mi s-a întâmplat. Poate și fiindcă încă nu le-am trimis nici o proză care mie însumi îmi mirosea a pământ.

Țin minte că la începuturile prieteniei noastre îmi dădeai să citesc tot felul de grozăvii. Monștri, chestii. Oroare totală. Apoi, brusc, te-ai liniștit și ai scos „Calitatea luminii”. Ce s-a întâmplat? L-ai ucis pe Stephen King-ul din tine? Cum s-a produs această schimbare?

Dacă vrei, poți să-ți dau și acum orori de citit. Întotdeauna am avut o listă de lecturi foarte eclectică. Chiar și-n adolescență amestecam cu mare pasiune Stephen King cu Balzac și Cărtărescu cu Steinbeck și Pleșu cu Updike. Voiam — și încă simt asta — să citesc tot și cât mai diversificat. Cu scrisul cred că e la fel. Am debutat publicistic acum 23 de ani cu o povestire a la Poe, dar aveam scrise pe atunci proze și de factură realistă; am debutat în volum acum 18 ani cu un roman horror, dar aveam în lucru, aproape terminat, încă un roman mult mai blând, deși mai ambițios; am debutat încă o dată în volum acum 4 ani, cu „Calitatea luminii” amintită de tine, deși înainte de asta scrisesem un thriller — neconvingător, însă, motiv să fie exilat în sertar. Vreau să spun că… bufnițele nu sunt ceea ce par! Cine știe ce surprize-mi mai rezervă viitorul? Deși pare mort în mine, Stephen King poate învia oricând. Dacă nu el, atunci cine?!

Între „Umbra deasă a realității”, debutul tău, și „Calitatea luminii” (2016, Polirom) e o distanță de vreo 14 ani. După „Calitatea…” ai mai publicat un roman pentru copii și un volum de povestiri. Spune-mi, te rog, pe când un nou roman pentru oameni mari? Presupun că nu în 2030… 

Nu. Sunt șanse bune ca noul roman să apară anul acesta, în 2020. Fac tot ce pot, deși, paradoxal, criza aceasta nu mă ajută. În loc să-mi elibereze timpul, mai tare mi l-a acaparat. Așadar, cu condiția să ieșim cât mai repede din blocaj, îl voi termina la timp ca să prindă sfârșitul de an în librării — în cele fizice, înainte de toate.

Ne poți spune câte ceva despre noul tău roman?

Nu mare lucru. Pot spune doar că are câteva importante lucruri/locuri în comun cu „Perseidele”, volumul de povestiri publicat anul trecut la editura Charmides. Și mai pot spune că e un roman care se scrie extraordinar de greu. E în lucru deja de patru ani. Știu că pentru mine efortul merită cu prisosință. Sper să merite și pentru cititori.

libhumanitas.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here