carturesti.ro

Biografiile lui Stefan Zweig au făcut deja, încă din timpul vieţii lui, înconjurul lumii. Alături de proza sa (Frica, Scrisoare de la o necunoscută, Nerăbdarea inimii, Jucătorul de şah – apărute la Editura Polirom –, Amoc, Simţuri rătăcite, Suflete zbuciumate, Douăzeci şi patru de ore din viaţa unei femei), biografiile sale (Magellan. Omul şi fapta sa, Maria Antoaneta, Maria Stuart, Triumful şi destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam) şi memorialistica (Lumea de ieri) au fost traduse în peste treizeci de limbi. Cu studii la Berlin şi Viena, având în cercul de prieteni apropiaţi oameni ca Sigmund Freud şi Richard Strauss, acest magnific scriitor şi biograf îndrăgostit de lume şi de arta sa creatoare părăseşte Austria, ca mulţi alţii, la momentul venirii la putere a lui Adolf Hitler. Lumea întreagă îi devine un al doilea cămin, călătorind şi trăind, pe rând, în Londra, Bath, New York şi chiar Rio şi Petrópolis, în Brazilia, întocmai precum cel căruia îi va închina una dintre cele mai atente şi remarcabile biografii: Erasmus.

Erasmus din Rotterdam (1466-1536) a avut, de-a lungul vieţii sale, o singură misiune şi a încercat să şi-o îndeplinească fără a se abate de la ceea ce considera ca fiind drumul cel drept. Una dintre cele mai luminate minţi ale umanismului, Erasmus a fost învinuit în epocă şi, mai târziu, pentru a nu fi luat partea Bisericii Catolice pe deplin sau a celor care îşi doreau Reforma (Martin Luther). Însă acest suflet sensibil, aşa cum îl vede Zweig, a luptat continuu prin singura armă pe care o considera vrednică de o misiune a spiritului: condeiul. Erasmus „vedea în orice formă a intoleranţei intelectuale şi morale boala ereditară a lumii noastre” şi a „combătut orice fel de fanatism” din unica sa misiune care era, totodată, şi sensul vieţii sale: „orânduirea armonioasă a contrariilor în spiritul umanităţii”.

Erasmus, sub privirea lui Zweig, oferă lumii o nouă şansă de a-l înţelege pe deplin, de a fi salvat de la uitare: „ştia să împace într-însul elemente vădit ostile de obicei: creştinism şi antichitate, liberă cugetare şi teologie, Renaştere şi Reformă – trebuia să-i pară întemeiată speranţa că omenirea, cu multiplelele manifestări ale ei, cu toate contrazicerile ei, va ajunge odată la o armonie superioară, la un echilibru fericit”.

A avut parcursul său, pe care Zweig a ştiut să-l desluşească, secole mai târziu, urmărindu-l îndeaproape. De la un drum timid, cu scrisori linguşitoare şi primele opere care îi deschideau drumul spre un renume mondial, Erasmus va ajunge până la apogeul carierei sale (e numit „doctor universalis” şi „lumina lunii”) în jurul vârstei de patruzeci şi cinci de ani, când prinţii şi conducătorii acelor timpuri îl vor considera un far care luminează în noapte prin forţa spiritului său şi a minţii sale.

Pe acest om cu o „voinţă fermă şi încăpăţânată de libertate”, de „neatârnare” pentru a proteja „independenţa intelectuală şi sufletească a vieţii sale”, Europa îl preaslăveşte, însă cere de la el, în cele din urmă, să ia partea unei tabere. Ideile protestante luau amploare, Martin Luther devenea o furtună de neoprit. Însă întreaga personalitate a lui Erasmus, sensibilă, fragilă, mereu la adăpost de conflicte, îl face să nu fie în sprijinul celor care îşi doreau un răspuns clar de la cel care, fără să ştie, avea să influenţeze soarta religiei în Europa: „Erasmus se poate apăra numai ca acele mici vietăţi care se prefac moarte sau îşi schimbă culoarea în caz de primejdie; când se iveşte vreo învălmăşeală, el preferă să se retragă în cochilia sa de melc, în odaia sa de studiu; se simte în siguranţă numai îndărătul meterezelor sale de cărţi”.

Iar Erasmus, va scrie Zweig, „nu vrea să se lege de nimeni şi de nimic” sau „să servească permanent nici unui principe, nici unui stăpân şi chiar nici unui Dumnezeu”. Însă într-o lume în care mulţi îşi doresc schimbarea, această neutralitate nu poate rezista. Chiar el, prin „Elogiul nebuniei”, a arătat defectele şi şubrezenia unui sistem care trebuie reparat. Însă el vedea totul în lumina înălţării, acoperită de şansa omului de a-şi depăşi condiţia ridicându-se prin moralitate la cel mai înalt grad al existenţei. Şi visa asta pentru întreaga omenire, convins că forţa cuvântului şi îndemnul continuu la conciliere şi pace sunt singurele căi posibile pentru a atinge această treaptă superioară.

Întreaga sa viaţă va duce o campanie „împotriva inculturii, a neghiobiei şi a îngâmfării tradiţionale”, fiind totodată, prin forţa spiritului său, „un înţelegător tipic, care îi făcea şi pe alţii să înţeleagă, un luminător în sensul cel mai nobil al cuvântului”. Aşa cum îl vede Zweig, „funcţia sa naturală era să răspândească limpezime şi onestitate”, iar „orice exagerare trebuia să rămână felul său raţional de a fi”.

Deşi e fascinat de portretul pe care i-l pictează Holbein, nu acesta îi face cel mai reuşit portret, ci Stefan Zweig. Cu darul de a creiona totul în cel mai mic detaliu, Zweig călătoreşte înapoi în timp, ca un zburător peste secole, ca un pelerin cu forţa invizibilului, a celui care a trăit mai multe veacuri de-a rândul, le-a cunoscut şi înţeles clar ca lumina zilei. Pare că scrie despre Erasmus în timp ce se află chiar lângă el, în timp ce îi priveşte uşoara încruntare a frunţii când lucrează, pielea străvezie şi toate obiceiurile cultivate de-a lungul timpului de cel care se temea de boli şi de orice conflicte din lumea exterioară.

Onest şi darnic cu subiectul biografiei sale, Zweig vede şi calităţile, dar şi defectele marelui om: „Erasmus şi ai săi nu se gândesc nicio clipă să acorde cel mai mic drept poporului, celor inculţi şi minori – căci, pentru ei, orice incult e un minor. Şi, cu toate că ei iubesc, oarecum abstract, întreaga omenire – se feresc să coboare la dânsa, să aibă ceva comun cu vulgus profanum”. Iar tocmai „desconsiderarea poporului” împiedică idealurile lui să dureze.

Forţa condeiului slăbeşte în ochii celor care îşi doreau răspunsuri clare. Unii cereau război şi vărsare de sânge, alţii priveau cu speranţă către Erasmus, cel care se închisese în spatele obloanelor, la adăpost de ceea ce credea că e o mârşăvie a unei lumi violente. Luther şi cauza evanghelică vor câştiga teren. O a doua şansă de a potoli acest avânt i se oferă lui Erasmus prin invitaţia la dieta de la Augsburg, acolo unde se aşteaptă, din nou, din partea lui, nu doar un răspuns, ci mai ales prezenţa fizică. Însă Erasmus nu mai apare, pentru el deja „oamenii nu mai ascultă cuvântul subtil şi bine cumpănit al poeziei, ci numai strigătul grosolan şi pătimaş al politicii”.

Zweig vede lupta aceasta dintre două contrarii, dintre cei care schimbă cursul istoriei având misiuni şi personalităţi diferite: „Cine vrea să fie creştin, spune Erasmus, trebuie să fie iubitor de pace şi îngăduitor în spiritul lui Isus; cine e creştin, răspunde neînduplecatul Luther, nu trebuie să cedeze niciodată nimic, câtă vreme e vorba de cuvântul lui Dumnezeu, chiar dacă ar fi să se prăpădească toată lumea din această cauză”. Creştinătatea nu va fi unificată, visul lui Erasmus se năruie şi, odată cu el, „o mare şi sfântă idee se veştejeşte pentru câteva secole din cauza unei generaţii fără vlagă”.

Zweig e cel care pare că scrie cu o mână aşezată prieteneşte pe umărul lui Erasmus. Îi înţelege visul de-o viaţă, durerile, dar şi „vina istorică”: „S-a sfârşit cu visul grandios al unei Europe unite, al unei împărăţii mondiale umaniste – iar cel care a visat aceasta pentru omenire, Erasmus, este el însuşi un bătrân istovit, inutil, căci nimeni nu-l mai ascultă. Lumea trece peste dânsul, nu mai are nevoie de el”.

Ecclesia universalis nu se înfăptuieşte, Erasmus înţelege că, cel puţin în această viaţă, nu-i mai este dată să vadă omenirea înălţându-se prin ea însăşi. Cu o ultimă forţare a minţii încă strălucite, apropiindu-se de vârsta de şaptezeci de ani, „nu mai scrie pentru glorie, nici pentru bani – ci numai pentru plăcerea tainică de a învăţa, de a spiritualiza viaţa, dorind, prin învăţătură, să trăiască iarăşi mai intens, să respire ştiinţa şi să răspândească ştiinţa”.

Cel care îi oferă o a doua şansă la existenţă, cel care îl ridică din cenuşa timpului şi îi salvează operele de la uitare este tot Stefan Zweig, care va spune: „misiunea lui Erasmus nu a dispărut cu adevărat niciodată; fără această consolatoare iluzie a înălţării morale, fără visul unei supreme şi definitive înţelegeri” nu putem merge mai departe, „omenirea nu poate trăi şi nu poate lucra, nicăieri şi niciodată”, iar „numai când spiritul îl înalţă pe individ din spaţiul îngust al vieţii sale proprii în sfera universal-omenească, el capătă puteri mai presus de puterea sa izolată”. Fără să o ştie, Erasmus ne-a lăsat moştenire visul tău. Şi, generaţie după generaţie, fără s-o ştim întotdeauna pe deplin, încercăm să-i îndeplinim dorinţa.

Stefan Zweig, „Erasmus”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 216, traducere din limba germană de Eugen Relgis


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de MJ S pe Unsplash

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here