„Motanul s-a sinucis”, roman de Gabriel Bota – fragment în avanpremieră (Editura Herg Benet)

Poetul clujean Gabriel Bota, directorul Festivalului Internațional de Carte Transilvania, debutează cu roman la Târgul Gaudeamus București, 20-24 noiembrie. El va lansa romanul „Motanul s-a sinucis”, apărut la Editura Herg Benet.

Gabriel Bota: „E primul meu roman. L-am scris zi și noapte într-o singură lună, în noiembrie 2014. A avut peste 600 pagini. De atunci l-am rescris de 21 ori și acum e varianta finală, sub 200 pagini . E o carte despre fericire si alegeri în viață. Are o arhitectură stranie, aproape unică. E format din 25 de povesti care se leagă doar la final.”

„Întotdeauna mi-am dorit să fiu scriitor, bineînțeles că nu mi-a ieșit! În rest, n-am fost niciodată în stare să fac altceva decât să iubesc: oamenii, cărțile și viața!

Am mai publicat: nu mă numesc Eu!, poezie, 2012, Sushi, poezie, 2014, Mind trip, jurnal psihoekstazic, 2016.”

Fragment

Coșmarurile vin atunci când încep să uit. M-am trezit devreme. Ceasul electronic al consolei TV indică 06:23. Când m-am ridicat din pat, am călcat pe o carte care nu-mi spune prea multe, dar pe care o citesc doar pentru că am început-o, Galben ca șofranul de Inci Aral. E o boală pe care mi-am asumat-o de mult: când încep o carte, oricât de proastă ori de plictisitoare ar fi, trebuie s-o citesc până la capăt. Cu tălpile greoaie am căutat după papucii de casă. Nu i-am găsit niciunde. Papucii mei vechi din pânză cadrilată dispăruseră peste noapte. Ciudat. În casă, de aproape o veșnicie, eram doar eu. Oare cine-ar fi putut trece în toiul nopții să-mi fure papucii? Nu știu, doar că acum nu mai sunt aici, lângă pat, unde obișnuiesc să-i las singuri după ce sting lumina. Am verificat repede ușa de la intrare și geamurile, însă toate erau închise. M-am uitat dacă nu lipsește și altceva. Șosetele erau tot acolo în dreptul canapelei, laptopul pe birou, telefonul lângă el, paharul de whiskey era lipit de hârtiile împrăștiate pe podea. Toate păreau nemișcate de la locul lor. Doar papucii mei de casă erau de negăsit. Dispăruseră și gata. Nu mai aveam ce face. Trebuia să accept.

Trebuia să accept. Am acceptat multe până acum. Am ieșit din casă și m-am pornit spre cafeneaua unde stau în fiecare zi și-mi amintesc întreaga viață. E o cafenea obișnuită în care lumea vine și pleacă fără să privească în urmă. Eu, de obicei, mă așez la masa care e liberă când ajung, comand o cafea, îmi înșir cele trei caiete de notițe și apoi încep să aduc trecutul în prezent. De fapt, eu cu asta mă ocup. Aduc trecutul în prezent și încerc să nu uit.

Mai demult, eram profesor de filosofie, dar de când motanul nostru și-a tăiat gâtul, nu am mai trecut pe la universitate. Motanul nostru era cel mai fericit dintre motani. Se juca fără oprire cu tot ce găsea prin casă, dar cel mai mult îi plăcea să se joace cu aerul. Când l-am găsit în parcare, ramolit și plin de noroi, tu l-ai luat repede în brațe și l-ai adus în casă. Nu avea mai mult de două săptămâni și zâmbea fericit printre mustățile lui subțiri. I-ai făcut culcuș între pernele din pat și astfel, în fiecare seară, adormeam ascultându-l cum ne toarce în urechi. Eram atât de fericiți, încât nici nu știam că suntem. A fost primul nostru copil. Când ne-au vizitat prietenii, au fost și ei uimiți de puterea motanului. Fiindcă motanul nostru avea o putere care, în timp, nu i s-a mai părut nimănui ciudată. Când îl luai în brațe, începea să toarcă, iar din acel moment începeai să fii fericit fără să știi că ești. Și încet-încet, ne-am trezit în decursul a câteva luni că, în fiecare seară, casa noastră devenea neîncăpătoare. Mai întâi, prietenii noștri le-au spus prietenilor lor despre puterea motanului, apoi rudele și vecinii, până și vânzătoarea de la chioșcul de ziare ne-au bătut la ușă.

„Știți, eu nu vreau să știu că sunt fericită, vreau doar să fiu“, ne-a spus doamna Crina în timp ce ținea motanul în brațe.

Și ușa noastră s-a tot deschis și pe ea intrau în fiecare zi diferiți oameni, funcționari publici, avocați, vânzătoare din piață, balerine, doctori, șoferi de tir, actori, muncitori de pe șantier, care nu voiau altceva decât să ne țină câteva minute motanul în brațe. Până la urmă, ne-am trezit că tot orașul ne vizita și motanului i se luau chiar interviuri de către posturile de știri locale.

„Ce vă place mai mult, codul sau pieptul de pui? Cum dormiți, întins sau cu capul pe lăbuțe? Când v-ați făcut ultimele analize? Iubiți vreo pisică? La ce oră vă treziți dimineața? Care este jucăria dumneavoastră preferată? Unde mergeți în concediu?“, era întrebat motanul.

Dar el nu zicea nimic, era liniștit, își atingea mustățile fine de obrazul lor necunoscut, apoi se întorcea la jocul lui cu aerul. Și așa, în decursul acelui an, toți locuitorii orașului ne-au ținut motanul în brațe și au devenit fericiți fără să știe că sunt. Trăiam în orașul oamenilor fericiți fără să știe că sunt. Apoi, într-o seară de noiembrie, motanul nostru n-a mai tors și nici nu s-a mai culcat între pernele noastre. Nu l-am băgat în seamă și-am adormit ținându-te în brațe. Tu ai visat că stelele locuiesc în mare și undeva, printre ele, este o stea pe care cresc corali ca niște spini de oțel care-i opresc lumina și care o sufocă în strânsoare. Ai încercat să tai acei corali cu un fierăstrău, însă nu ajungeai la ei și steaua se tot îndepărta până a dispărut sub un val de 10 etaje. Eu am visat că mi-au dispărut toate cuvintele pe care le scrisesem până atunci prin caietele mele de notițe. De pe față îmi curgeau picuri imenși de transpirație și cumva nu-mi venea să le mai caut fiindcă știam că nu le voi mai găsi niciunde. Nu ne-am spus niciodată acele vise. Trebuia să accept.

Dimineața, când ne-am trezit, eram amorțiți amândoi fiindcă nu ne mișcaserăm deloc în timpul somnului. Știți, eu nu vreau să știu că sunt fericită, vreau doar să fiu!, ne-a spus doamna Crina în holul de la intrare acum un an. Motanul nostru nu era între perne și nici nu l-am auzit torcând. L-am strigat, dar n-a venit. Când am mers în sufragerie, l-am găsit întins, cu gâtul tăiat, lângă birou, acolo unde se juca de obicei cu aerul. Motanul s-a sinucis.

Din acea zi n-am mai predat la universitate și chioșcul de ziare al doamnei Crina s-a închis. Oamenii au redevenit conștienți de fericire și au început iar să o caute. Steaua înconjurată de corali cu spini de oțel n-a mai apărut și, mai întâi, a murit o mătușă, apoi un vecin din scara alăturată, apoi un fost coleg de facultate și, în mai puțin de o lună, vreo 22 de cunoscuți, rude și prieteni. Știți, eu nu vreau să știu că sunt fericită, vreau doar să fiu!, o auzeam pe doamna Crina.

Într-o vineri, a început să ningă. Când m-am trezit, tu nu erai lângă mine. Ferestrele și ușa erau închise și nu te-am mai găsit. Ai dispărut precum papucii mei de casă. De-atunci am început s-aduc trecutul în prezent și să încerc să nu uit. Cu asta mă ocup.