elefant.ro

Nimic nu descrie mai bine cel mai nou roman scris de Andrei Dósa decât chiar titlul său, Multă forţă şi un dram de gingăşie. După cinci volume de poezie şi un prim roman (Ierbar, 2018, Editura Polirom), la aceeaşi editură a apărut recent acest tur de forţă dăruit printr-un exerciţiu de bun augur.

Este, de data aceasta, o călătorie aparte a unei semimaturităţi care se împleteşte cu o fragilitate sinceră, dincolo de răzvrătirile tipice, până la un punct, intrării în viaţa de adult, cu responsabilităţile sale. Cu miez autobiografic, cu o ironie şi un umor stăpânite pe deplin de autor, Multă forţă şi un dram de gingăşie dovedeşte direcţia spre care porneşte hotărât scriitura lui Andrei Dósa.

Împletite cu o căutare a propriului sine, la pachet cu dezamăgiri şi surprize, reacţiile sunt fireşti şi autentice, într-un cadru din care protagonistul nu ştie încă în ce mod ar putea să iasă, să se desprindă de tot ceea ce crede că face parte din el şi pe care, în acelaşi timp, îl respinge. E aproape un ping-pong de răzvrătiri, când împotriva mamei, când împotriva unor necunoscuţi, când împotriva prietenilor. Acest joc ţesut în jurul coloanei vertebrale a romanului atrage tocmai prin verosimilul său, prin maniera în care bogăţia unor detalii care privesc nucleul familial şi cel al relaţiilor de prietenie îşi câştigă doza de originalitate.

Un amar al prozei dă o notă aparte unei atmosfere prin care protagonistul pătrunde, strat cu strat, pentru a ajunge la o destinaţie încă necunoscută: „Proust spune că activităţile noastre cele mai plăcute şi mai pasionale nu sunt decât jocuri ale iluziei. Prietenia este o iluzie. Când stăm de vorbă cu un prieten e ca şi când am sta de vorbă cu o mobilă. Eu sunt ceva mai optimist: e ca şi când am sta de vorbă cu un radiator vechi care se căzneşte, scuipând şi tremurând, să ne încălzească”. În astfel de fragmente stă această simbioză echilibrată între ceea ce nu e întotdeauna adevărat şi ceea ce ne place să credem despre noi şi ceilalţi, cel puţin în anumite momente din viaţă.

Câştigă puncte, dacă am putea nota obiectiv, cu o grilă în faţă, această fragilitate pe care nu o ascunde niciodată, autobiografică sau nu, a felului de a înfrunta viaţa, pe de o parte, de a se lua la trântă cu ea şi de a se face mic în faţa unor realizări pe care conştiinţa le strecoară preţ de câteva secunde: „Când trenul a trecut pe sub un pod rutier, mi-am zărit pentru o clipă faţa reflectată în geam şi m-am identificat, în mod bizar, cu maică-mea, cu felul ei aproape bolnăvicios de a le da sfaturi şi de a se îngrijora de soarta celor apropiaţi. Totul n-a durat decât o clipă, dar mi-a umplut coşul pieptului de o tristeţe bleagă şi difuză”. Vocea îşi caută, dacă vreţi, propria voce. Prin ceea ce alege să facă, prin prietenii pe care îi ţine aproape şi de care, într-un final, se îndepărtează. Răzvrătirile sunt un exces al neputinţei de a înţelege, un mod de a refula în direcţii nepotrivite, dar necesare, cum se întâmplă după altercaţia cu un paznic: „În drum spre casă, tot gândindu-mă la cele întâmplate, am înţeles că explozia asta aducătoare de fericire trebuie repetată. Am înţeles că ţintele trebuie să fie bărbaţi cam de vârsta lui taică-meu, între cincizeci şi şaizeci de ani, în primul rând pentru că timpul lor de reacţie e mai lent decât cel al unui bărbat tânăr. În al doilea rând, găsisem în sfârşit o cale să mă răzbun”. Răzbunarea e una care vine din tot acest parcurs inevitabil, din toate aceste înfruntări pentru care nu suntem întotdeauna echipaţi corespunzător, pentru care nu avem mereu emoţiile şi răspunsurile potrivite.

Însă, pas cu pas, transformarea e inevitabilă, mai ales după asumarea unor decizii, după schimbări care la început par nesigure, fără viitor. Totul începe prin a-i înţelege, mai întâi, pe ceilalţi, prin a-i descoperi fără a-i judeca sau, măcar, judecându-i mai puţin, aşa cum se întâmplă în cazul unei prietene comune: „Cred că nu înţelegeam până la capăt cum e atunci când situaţia locativă ţi se înrăutăţeşte, cum e să ajungi dintr-un mediu din care vrei să scapi într-unul în care să realizezi că îţi doreşti asta şi mai tare. Să te simţi perfect capabil şi îndreptăţit pentru o viaţă mai bună şi să nu reuşeşti să găseşti ieşirea. Eşti umilită şi singură, te adânceşti din ce în ce mai mult în umilire, ajungând ca-n cele din urmă să o accepţi. Acesta era pericolul”. Fricile, aici, sunt de o sinceritate care transformă totul în jur, alături de sentimentul de neputinţă, de neîncredere în ceea ce ar putea avea loc mai departe. Însă prezentul, acolo unde există deja o soţie şi un copil, dovedeşte o stabilitate câştigată prin toate aceste pasaje necesare ale primilor ani de tinereţe, de studenţie, de răzvrătire şi devenire.

Vin apoi momentele, la începutul maturităţii, de pierdere temporară a unei busole care nu a arătat de la bun început o singură direcţie:

„Este bine să fii invizibil? Răspunsul e da. La job sunt doar o voce dintr-o reţea, netezesc drumul şoferilor. Nu o să ne întâlnim niciodată, nu o să mi-l pot reprezenta pe niciunul dintre ei cu ochii minţii, aşa cum nici ei nu o să-şi poată face o reprezentare mai solidă despre mine.

Sunt invizibil în ochii administratorului de bloc, sunt doar o imagine fără sunet care intersectează uneori câmpul vizual al vecinilor. Pentru companiile de utilităţi sunt doar un plătitor online. Nu am de-a face în mod direct cu ANAF-ul. Sunt adeseori neglijat la modul parşiv de participanţii la trafic”.

Cunoaştem această senzaţie, această dorinţă de a fi invizibil, acest fel de a te adăposti în faţa lumii care continuă să-ţi predea lecţii neîncetat. De la o distanţă care se măreşte din ce în ce mai tare, chiar dacă e insesizabilă la început, acum îşi poate privi prietenii printr-un filtru care, în trecut, nu exista. Şi e o perspectivă empatică, una care înţelege înainte de orice, de unde vine totul şi cum simte celălalt, ce îl animă, de fapt, pe cel din faţa sa: „Prelegerile de istorie îl umpleau pe Atti de un entuziasm fără ţintă. Trăia visceral maşinaţiunile habsburgilor împotriva poporului maghiar, intervenţiile ruşilor, luptele de rezistenţă împotriva turcilor, revoluţiile. Stătea alături de cele şapte căpetenii maghiare care luau parte la un consiliu călare. Caii lor mici, asiatici se învârteau nervos pe loc, fornăind nerăbdători, adulmecând iarba grasă de pe Câmpia Panoniei. Vedea aievea figura mândră şi preocupată a tinerilor generali unguri paşoptişti, adunaţi în cortul de campanie, examinând hărţile”.

Nu sunt transformări complete, perfecte. E un roman care descrie un început de drum, un fragment captivant al propriei deveniri la o nouă vârstă. Autoironia spune adevărul numai pe jumătate: „Nu sunt nici pe departe half man, half amazing. Un secui viteaz care a plecat spre capitală cu briceagul în buzunar. Un secui pus la colţ de urletele isterice ale unei femei. Un biet şoricel speriat”. Naratorul o ştie şi o învăluie sub mantia unei modestii pe care o dă de gol romanul însuşi. În lumina potrivită, mai exact, din camere cu „multă lumină”, o familie cu un copil a ajuns la o „anumită maturitate emoţională”. Un nou drum de-abia acum începe, o nouă vârstă de-abia acum se conturează, căci cea care a aparţinut neînţelegerii propriului sine, cea care era frământată de nesiguranţe s-a încheiat sau şi-a consumat, în orice caz, resursele de ironie şi teamă. În acelaşi mod în care, fără îndoială, pentru scriitorul Andrei Dósa se desluşeşte, cu din ce în ce mai multă forţă, o nouă perioadă a creaţiei.


Andrei Dósa, „Multă forţă şi un dram de gingăşie”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 216


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Jakub Kriz pe Unsplash

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here