„E greu de crezut cum cele mai inocente lucruri pot naște cele mai incredibile tragedii.”
Omul a făcut rău și a comis crime uneori pentru a servi interesele celor puternici, alteori din pură ignoranță, deseori în numele unor idei, iar uneori chiar cu cele mai curate și sincere intenții de a face ceea ce este mai bine pentru omenire și cu dorința evlavioasă de a asculta de cuvântul Domnului.
Jaume Cabré, considerat unul dintre cei mai importanți scriitori catalani ai tuturor timpurilor, explorează modul în care memoria și puterea se reunesc în problema răului, convertind adevărul istoric într-o literatură verosimilă. De altfel, puterea și memoria sunt unele dintre obsesiile sale, la fel ca și tema muzicii, prezente în toate scrierile lui. Cabré este omul care nu poate trăi fără să scrie. „Nici nu vă imaginați cât de mulți bani economisesc scriind, în loc să merg la psiholog”, mărturisește el.
Adrià Ardevol, profesor și expert în lingvistică, a fost diagnosticat cu Alzheimer. Hotărât să-și scrie povestea vieții înainte ca memoria să înceapă să se prăbușească în jurul lui, Adrià, aflat în apartamentul copilăriei din Barcelona, face această lungă confesiune, foarte necesară pentru el. O reconstrucție a trecutului, al său și al familiei lui, mergând chiar mult mai departe în istorie. Cât încă mai poate și mintea nu îi este invadată de beznă, recompune piesele unor imagini pierdute în timp și readuce la viață fâșii de existență, într-o încercare de a clarifica originea răului.
Mărturisirea lui Adrià este așternută pe hârtie ca o scrisoare către iubirea lui, Sara. O iubire pierdută în bătăile ceasornicului cu care se măsoară destrămarea. Scrisoarea reunește amintirile lui despre copilărie, relația complicată cu părinții, istoria prieteniei cu Bernat, timpul petrecut în Germania, viața cu Sara și, poate cel mai semnificativ, istoria pătată de sânge a unei viori valoroase care a intrat în posesia tatălui său.
Adrià Ardevol s-a născut într-o familie lipsită de iubire, cu un tată aspru și distant, preocupat doar de interesul acut pentru antichități, și o mamă aproape mereu absorbită de alte lucruri. În apartamentul din Barcelona, el învață să spioneze lumile lor și să-și țină ascunse sentimentele, găsindu-și refugiu în jucării și în anticariatul deținut de tatăl său.
Familia lui „nu era o familie gândită pentru copii. Mama nu conta, iar tata trăia doar ca să cumpere și să vândă și asta mă rodea, eram gelos când îl vedeam mângâind o gravură sau un vas de porțelan fin. Mă întreb de ce se căsătoriseră părinții mei. Nu cred că s-au iubit vreodată. În casa noastră nu a existat niciodată dragoste. Eu am fost doar o consecință întâmplătoare a vieților lor.”
Pe măsură ce crește își dă seama că obsesia tatălui său pentru antichități nu este una inocentă, iar cea mai valoroasă piesă a lui, o vioară din secolul al XVIII-lea realizată de maestrul meșter Lorenzo Storioni, devine centrală pentru existența lui Adrià.
Treptat, Adrià descoperă adevărul din spatele trecutului viorii, a cărei istorie este strâns legată de soarta evreilor din cel de-al Doilea Război Mondial și de doi medici care făceau experimente pe copiii evrei de la Auschwitz – Birkenau. Calea imorală prin care ajunge în posesia tatălui său este cea care îmbină călătoria viorii Storioni cu viața lui Adrià. Ceea ce urmează este descoperirea de către Adrià, cel născut într-o familie nepotrivită, nu numai a propriului său trecut și al familiei lui, ci și al țării sale și al Europei în ansamblu, ducând, în cele din urmă, la o apreciere a ceea ce este cu adevărat răul.
„Până ieri-seară, când pășeam pe străzile ude din Vallcarca, nu mi-am dat seama că să mă nasc în această familie a fost o greșeală de neiertat.”
Felul în care vioara a fost confiscată în timpul Holocaustului este doar unul din modurile în care Cabré examinează problema răului. Celelalte povești ale romanului variază din secolul al XIV-lea până în secolul al XXI-lea și, pe măsură ce frazele lui Cabré alunecă una în cealaltă cu o ușurință remarcabilă, cele peste 800 de pagini îl duc pe cititor într-o călătorie surprinzătoare, sumbră, dar umană, despre personificarea răului și exploatarea puterii.
Unul dintre cele mai mari succese ale cărții și ale scrierii lui Cabrè în ansamblu este felul în care prezintă timpul și cum este el perceput. Alunecă din trecut în prezent și invers în aceeași frază, cu o lejeritate nonșalantă. Se mișcă între persoana I și persoana a III-a, în timp ce frazele sale parcă imită modul fractal în care funcționează memoria. Pe tot parcursul cărții, Cabré imprimă și un suflu de umor ironic și întunecat, jovial uneori, fără ca seriozitatea subiectelor să fie alterată.
„Confiteor” este un roman despre chinurile și slăbiciunile sufletului, despre fericirea care nu poate fi atinsă nici atunci când este în fața noastră. Este o scufundare în adâncul psihicului lui Adrià Ardevol, de unde nimeni nu va ieși nevătămat, cu atât mai puțin el.
Câteodată răul se camuflează între pliurile omenirii, ca apoi să reapară la fel de abil și inefabil. Îmbrăcat în haine sfinte sau în cele de război, de la flăcările inchiziției și până la infernul nazist, el se mișcă prin istorie cu o noblețe incredibil de firească, revendicată la masa tratativelor sufletului, luând când chipul unui inchizitor din secolul al XIV-lea, când al comandantului Rudolf Höss de la Auschwitz.
„Începând din 1941, pentru a rezolva problema odată pentru totdeauna, s-a luat decizia ca Sfânta Inchiziție să înceteze să fie un fel de copil de grădiniță și să se planifice exterminarea tuturor evreilor, fără excepție. Și, dacă e necesară oroarea, aceasta să fie infinită. Și, dacă e necesară cruzimea, să fie absolută, fiindcă acum lua cuvântul istoria.”
Cu această confesiune, Adrià a încercat să intre în moarte cu ochii deschiși. El a scris cu frenezie, ca într-o competiție între memorie și uitare, care va fi prima mea moarte. A narat faptele, neliniștile și regretele lui, a coborât în infernurile memoriei ca să încerce să împiedice dispariția Sarei. O carte născută din suferință, culpabilitate și iubire, pentru ca Sara să rămână vie după moartea lui. Astfel, de câte ori cineva va citi această poveste ea va fi mereu vie.
Încercarea târzie și inutilă de a îndrepta răul făcut de tatăl său și de a înapoia vioara proprietarului de drept, eșuează într-un fel pe care Adrià nu va mai apuca să îl afle. Așa cum nu va mai afla nici ce s-a întâmplat cu această carte.Pentru puținele momente de iubire și bucurie intensă pe care le-a trăit, Adrià Ardevol plătește cu memoria, nu cu moartea. Finalul romanului pare un cadou din partea lui Jaume Cabré: îi vom da interpretarea pe care o permite imaginația noastră.
Niciodată nu putem fi siguri dacă ceea ce ne amintim este și ceea ce s-a întâmplat. Memoria are propriul ei mecanism de funcționare în fața fisurilor zidite de timp. Văzut prin această lentilă a memoriei, atât personală, cât și istorică, romanul este o confesiune năucitoare despre tragediile umanității, despre dezumanizarea omului în numele unei religii sau a unei idei. Este o interogare a sufletului, o introspecție a iraționalului și o mărturie a existenței cruzimilor. La acestea se adaugă pasiunile mistuitoare, iubirea care nu este de ajuns și prietenia care durează o viață. Iar peste toate este frumusețea artei, a muzicii și a literaturii. Arta are misiunea (puterea) fundamentală de a păstra memoria colectivă, fără de care ororile se pot repeta la nesfârșit. Cabré crede în puterea artei de a transmite o parte din complexitatea, durerea și frumusețea vieții și de a fi panaceu pentru angoasele sufletului.
Și totuși, dacă multiplele fețe ale răului nu ar fi existat, poate că cele mai bune lucruri din viața lui Adrià nu s-ar fi întâmplat.
„Și dacă tata ar fi avut scrupule, dacă Voigt ar fi fost un om integru și n-ar fi arătat interes pentru vioară, dacă…, eu nu ți-aș vorbi despre toate astea. Dacă nu aș fi avut Storioni, nu aș fi devenit prietenul lui Bernat. Și nu te-aș fi cunoscut la un concert la Paris. Eu aș fi un altul și nu ți-aș vorbi acum.”
În acest roman scris cu măiestrie, Jaume Cabré se joacă cu planurile temporale și cu personajele. Problema răului în istorie este ingenios pusă și leagă personajele între ele indiferent de epoca în care au trăit. Sunt multe fire narative, iar meritul traducătoarei Jana Balacciu Matei este unul remarcabil. Tranzițiile dintre personaje și epoci sunt atât de subtile încât chiar a fost nevoie de o manipulare extrem de agilă.
Jaume Cabré este un scriitor care solicită mult cititorul, atrăgându-l într-o complicitate nebănuită. Mărturisesc că mi-a fost foarte greu să scriu despre această carte la care Jaume Cabré a lucrat 8 ani de zile. La finalul ei am rămas cu o infuzie de trăiri și cu sentimentul teribil că vreau să scriu despre ea, dar nu știu cum. Cele peste 800 de pagini mustesc de idei care duc către multiple dimensiuni ale romanului și către o uriașă întrebare fără răspuns. Poate fi răul absolut, infernul, îndreptat? Și în ce măsură?
Pentru mine, cel mai mult „Confiteor” a fost despre încercarea de răscumpărare a sufletului în fața contemplării propriei lui mortalități.
Acest impunător roman despre condiția umană te devorează subtil în timp ce te face martor tacit la infernul care este totdeauna gata să intre într-un colțișor al sufletului nostru.
Jaume Cabré, „Confiteor”, Editura Pandora M (Anansi Contemporan), anul publicării: 2021, nr. pagini: 862, traducere din limba catalană și note de Jana Balacciu Matei
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu