Scris în ritmul a 20 de pagini pe zi, „Lupta mea”, ciclul de şase romane autobiografice al lui Karl Ove Knausgård, are o forţă aproape hipnotică, deşi în aparenţă este extrem de banal. Dacă răsfoieşti oricare dintre volume şi citeşti o pagină-două, poţi avea impresia că frazele, paragrafele nu spun nimic deosebit, că sunt pur şi simplu istorii minore, comune, pe care înşiruirea pe hârtie nu are cum să le transforme în literatură. E ca şi cum ai fi o musculiţă ce aterizează pe o pânză de păianjen. Îţi place locul, dar nu în mod deosebit. Are însă ceva comod în el, ceva ce te reţine câteva clipe. Suficiente ca să fii prins. La Knausgård, dacă treci de pragul a câteva pagini, constaţi că eşti al lui, datorită unui mecanism simplu, pe care scriitorul l-a şlefuit până la perfecţiune.
Knausgård e banal în detalii, cât timp tot ce ni se întâmplă este banal. La limită, poţi spune că moartea tatălui său, povestită pe sute de pagini, e o banalitate diluată. La fel, poţi susţine despre iubirile sale ori despre naşterea copiilor săi. Sunt banalităţi, pentru că nu sunt cu nimic diferite faţă de cele trăite de cititori, de cei care, aparent, îşi pierd vremea citind sute, mii de pagini despre experienţe asemănătoare celor trăite de ei. Însă fix asta e şmecheria inventată de Knausgård: banalităţile lui, povestite nu fără har, nu fără metaforă, nu fără reflecţiile care fac poveştile să treacă în zona acelei atât de uzate expresii – „scriu ca să mă cunosc mai bine”, aşadar banalităţile lui intră în armonie cu cele ale cititorului. Iar armonia aceasta este un soi de muzică a lecturii ori de muzică a amintirilor, după cum frumos şi-a încheiat Knausgård cel de-al treilea volum:
„N-aveam cum să bănuiesc că fiecare detaliu al acestui peisaj, fiecare fiinţă care locuise aici vreodată aveau să mi se întipărească pe veci în memorie, clar şi desluşit, ca un fel de muzică perfectă a amintirilor.”
Multe dintre paginile primelor două volume mi-au provocat reflecţii asupra propriei mele vieţii. Aşadar, citind despre Knausgård, parcă am citit şi despre mine, ca şi cum m-aş fi uitat la o proiecţie cu diapozitive, în care, din când în când, cel care le rula insera câte unul cu mine şi cu familia mea. Impresia aceasta a fost şi mai pregnantă în volumul al treilea, „Insula copilăriei”, în care Knausgård a prins experienţe de când el avea între 6 şi 14 ani. Am găsit aici un copil mai degrabă timorat în cadrul familiei, supus unei presiuni incredibile din partea unui tată extrem de dur, chiar tiranic, însă un copil care are parte de întâmplările clasice ale vârstei: vizita la bunici, primele zile de şcoală ori prima iubire. Sunt pagini întregi de amintiri frumoase, care vin să echilibreze nota sumbră dată de existenţa acestui anti-tată, prezent şi când e absent:
„Paşii lui pe scări – se îndrepta oare spre camera mea?
Lucirea sălbatică din ochii lui; gura încordată; buzele care se deschideau involuntar. Şi apoi vocea.
Aproape că îmi vine se plâng când stau acum şi o aud în forul meu interior.”
În topul meu subiectiv, volumul trei nu e cel mai bun (aş zice că al doilea mi-a plăcut cel mai mult), însă e primul pe care l-aş recomanda unui tată. Unui părinte care vrea să vadă cum nu ar trebui să devină. I-aş recomanda cartea asta, după care să continue cu „Moartea unui tată”, primul volum al seriei. Bărbaţii, tată şi fiu, sunt cei în jurul cărora se strâng amintirile lui Knausgård. Femeile de aici mi se par figuri mai slab conturate, imaginea lor fiind filtrată prin prisma experienţelor masculine. Chiar şi Karl Ove şi-a dat seama de asta la un moment dat, când a constatat cu uimire prezenţa mai puţin evidentă, deşi importantă a mamei:
„Ea (mama) m-a salvat, pentru că, dacă n-ar fi fost ea, aş fi crescut singur cu tata şi, mai devreme sau mai târziu, într-un fel sau altul, mi-aş fi pus capăt zilelor. Dar ea a fost – şi a compensat latura întunecată a tatei; azi sunt în viaţă, şi faptul că nu trăiesc cu bucurie n-are nimic de-a face cu echilibrul acesta din copilărie. Sunt în viaţă, am propriii mei copii şi cu ei m-am străduit să-mi iasă un singur lucru, şi anume să nu le fie frică de tatăl lor.”
Titlul cărţii face trimitere nu doar la insula Tromøya (sudul Norvegiei), unde a trăit o vreme în copilărie Karl Ove, ci şi la ideea de refugiu, pe care copilul Karl Ove l-a tot căutat şi cred că l-a găsit abia la maturitate, în scris.
Imaginea emblematică a cărţii a treia este cea a unei maşini aflate în mers, iar în ea se află părinţii şi copiii Knausgård. Karl Ove abia aşteaptă să ajungă la destinaţie, însă e nevoit să-şi potolească nerăbdarea şi să stea cuminte în scaun, pentru că orice mişcare ar putea fi imediat sancţionată de tatăl lui.
„Există oare ceva mai rău pentru un copil decât să stea în maşină o oră întreagă, parcurgând un drum ştiut pe dinafară către o destinaţie pe care o aşteaptă cu nerăbdare? Într-o maşină plină de fumul de ţigară al celor doi părinţi şi cu un tată care-şi varsă mânia de fiecare dată când îţi schimbi poziţia şi din întâmplare îi atingi scaunul cu genunchiul?”
Karl Ove Knausgård, „Lupta mea. Cartea a treia: Insula copilăriei”, Editura Litera, anul publicării: 2021, nr. pagini: 608, traducere din limba norvegiană: Roxana-Ema Dreve
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
Fotografie reprezentativă: Ihor Malytskyi / Unsplash
scrie un comentariu