„My mind holds the key” – despre „I put a spell on you…” de Allex Trușcă

Într-o societate populată de corporatiști, ai cărei membri mustesc de misoginie și frustrare, preocupați de aparențe, cu mariaje și/sau joburi obținute din inerție sau interes, – pe scurt, în societatea românească actuală – își duce viața nemulțumitoare și Cristian (Gheorghe) Paraschiv, protagonistul romanului I put a spell on you… de Allex Trușcă.

Căsătorit cu Marcela mai mult din voința familiei, care i-a transmis o serie din complexele de inferioritate față de condiția socială a „fetei lu’ dom’ inginer”, Cristian este obișnuit să-și petreacă mare parte a timpului liber singur, prin vreun bar în care bea cu țărani din satele de la marginea orașului Craiova, sau cu prietenii săi, corporatiști asemenea lui.

Ceea ce îl mai leagă încă de Marcela este o stare de apatie generală, o inerție a rutinei comune, o platitudine de fond. Relația lor se țese din distanțe: „Încerc să mă lipesc de ea, un gard de sârmă ghimpată invizibilă crește între noi […] nu ne mai atingem de mult” (p. 48), „n-o mai luam în brațe, probabil a observat, dar nu cred că o deranja” (p. 15). Lipsa de comunicare verbală este o altă trăsătură fundamentală a mariajului celor doi: „convorbirile noastre se limitează la discuții casnice” (p. 61), „cuvintele sunt puține și costă o avere” (p. 49). O invitație la cină este motiv de anxietate pentru Cristian, căruia îi e teamă că „o să stăm ca doi afazici, e mai ușor să comunicăm prin telefon” (p. 62).

Incomunicabilitatea între Cristian și soția sa pare a fi principalul motor al volumului. Dacă cei doi ar comunica, personajul principal ar trăi mai puțin în propria imaginație și mai mult în realitate, iar unele scene la limita realului nu ar mai putea, probabil, avea loc.

Tipologia umană reprezentată de autor prin personajul lui Cristian este cea a bărbatului român mediu, prins în prejudecățile cele mai crase ale constructului dual sexist femeie/bărbat: „orice bărbat știe că un ‚faci cum vrei’ de la nevastă-ta e ca și cum te-ai da cu schiurile având detonatorul în mână și bomba-n rucsac” (p. 24). „Știu că femeilor le place să le arăți că ești interesat de ce ai de spus” (p. 213), „și toată lumea știe că sunt mult mai răutăcioase decât noi ăștia, care uneori gândim cu altceva” (p. 170), etc., etc.

Discursul lui Cristian demonstrează că percepția lui față de sexul feminin și, implicit, față de soție, este denaturată și aproximativă. Ca și prietenii săi, Robert și Popescu, și acesta preferă să recurgă la limbajul corporatist pentru a-și schematiza și rezolva relația și viața, intrată în impas. Memorabilă este scena în care, la o băută, unul dintre prietenii săi îi analizează căsnicia împărțind o coală albă în patru cadrane, „așa cum ne învață la cursurile de la serviciu”, apoi „notează cu litere de tipar”, în dreptul fiecăruia, „Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats” (p. 78). Această logică de „know-how” a colegilor săi, care-l determină să-și privească viața ca pe o sumă de „milestones” (ratate) nu îl ajută însă pe Cristian să înțeleagă ce i se întâmplă, mai degrabă sporindu-i gradul de confuzie și alienare.

În plus, imaginația bogată a acestuia exacerbează tensiunea și distanța resimțită față de soție, pe care o înșală ca prin vis încă din primele pagini ale romanului – o scenă asupra căreia naratorul implicat nu va face niciodată lumină, din moment ce nu reușește să înțeleagă dacă a trăit-o cu adevărat sau doar în mintea proprie.

Asupra întregului roman planează, de fapt, această incertitudine a faptului real/imaginat, încât cititorul ar putea interpreta întreaga confesiune a naratorului nefiabil ca un limb nesfârșit în care acesta a alunecat depășind limitele realității. De la acel punct încolo fantasticul irumpe în cotidian, marcând teritoriul fertil al miturilor și legendelor. Astfel, Ileana, amanta de o noapte a lui Cristian, apare ca una dintre ielele folclorului (numite și vâlvele pădurii sau fetele codrului), al căror cult folcloristic este mai pronunțat în Oltenia, deloc întâmplător și regiunea autohtonă a autorului. Singulară, ce-i drept, suprapusă cu o legendă modernă, cea a miresei din pădurea Radovan, Ileana ne amintește și de eriniile din mitologia egipteană, zeițe ale infernului (cele care l-au devorat pe Oreste).

În comun, aceste figuri mitologice antropomorfe, irezistibil de seducătoare, au caracteristica de a înnebuni bărbații, de a le face rău fizic și psihic. De a-i atrage și vrăji: pe bună dreptate, așadar, Cristian, împreună cu cititorul, poate crede că se află sub vraja Ilenei, vrajă ale cărei efecte deformează lumea înconjurătoare, sau pur și simplu mintea surescitată a personajului-narator.

Câtă vreme protagonistul va rămâne prins în mrejele acestei vrăji, legăturile ciudate dintre întâmplările la care va lua parte nu vor înceta să se manifeste, purtându-l pe piste tot mai îndepărtate, plauzibile doar pentru o minte care alege să nu vadă motivul banal al unei vieți ca toate celelalte, sursa platitudinii și a frustrării: propria persoană. „Ești mereu sincer cu ceilalți? Dar cu tine?” este una dintre întrebările adresate lui Cristian într-un interviu straniu de angajare.

Nici redactarea unei strofe dintr-o piesă muzicală cu „înțelesuri ascunse numai pentru mine” nu e, cred eu, întâmplătoare:

I’m living in an age/ Whose name I don’t know./ Though the fear keeps me moving,/ Still my heart beats so slow./ My body is a cage that keeps me/ From dancing with the one I love, But my mind holds the key./ You’re standing next to me/ My mind holds the key” (p. 168-69).

Că mintea personajului principal nu e una obișnuită, pe lângă a deține cheia interpretării poveștii, o putem înțelege și din fobiile sale: suferă de catoptrofobie, sau eizoptrofobie, teama generală de oglinzi, respectiv teama de a-ți vedea reflexia în oglindă. Astfel încât, pe măsură ce Marcela se transformă sub ochii (minții) lui, devenind tot mai vioaie, mai înaltă, mai albă, Cristian pare un portret al lui Dorian Grey, din ce în ce urâțit și sleit de puteri. O astfel de reflexie-portret îi apare în oglindă, într-o scenă fundamentală pentru înțelegerea romanului. Oglinda în care se privește îl arată pe Cristian drept „un om în vârstă, adus de spate, cu pungi vinete sub ochi” (p. 181).

Tot în acea scenă, lui Cristian i se oferă șansa de a conștientiza sursa problemei, de a trece peste impas fără a se uita în urmă. Într-o răbufnire de sinceritate simulată, admite că „e important să fii sincer cu tine, să știi ce așteptări ai de la tine, să-ți asumi reușitele și eșecurile. La fel de important este să comunici și celorlalți ce așteptări ai de la ei” (p. 185). Comunicarea, așadar, este cheia succesului, și sinceritatea față de sine; tocmai cele două însușiri care îi lipsesc cu desăvârșire lui Cristian.

Calea spre a le (se?) re-găsi este fără îndoială dificilă, uneori labirintică, însă tocmai aceasta se vrea a fi și parabola romanului. Căutarea în interior, deși ne umple de frică, înfruntarea a ceea ce zace înăuntrul nostru, fie că e vorba de visuri frânte, pasiuni reprimate, aspirații neatinse sau dublul nostru înfricoșător – este necesară pentru a ne depăși condiția și a păși pe calea spre echilibru și împăcare. Cu noi înșine, în primul rând, iar apoi cu cei din jurul nostru.

Allex Trușcă, „I put a spell on you…”, Editura Litera, anul publicării: 2020, nr. pagini: 224

Puteţi cumpăra cartea de la: