Adeseori riscante, schimbările de paradigmă (poetică în cazul de față), ruperea de obiceiuri, de vechile moduri de gândire ori acțiune, necesită curaj; cu atât mai mult când totul este asumat, iar rezultatul scontat – forarea craniană a progresului pentru a expune și a extirpa, pe cât posibil, formațiunile tumorale pe care le conține.
Clădit într-un registru până nu demult tabu (ecopoezie), biocharia. ritual ecolatru se cimentează respectând și folosind principii și idei ale unor nume precum Donna Haraway, Rosi Braidotti, întâmpinându-și/invitând cititorul dintr-o/într-o lume în care se amestecă o mulțime de temporalități și spațialități, de entități ansambluri intra-active – inumanul și umanul ca humus. Asamblare pornită după o serie de rupturi severe, pare-se post antropocen, pentru a aduce către colectiv, progresiv, inserții despre trecut (danț glacial), prezent (extrasistola), viitor (cum va/cum ar putea fi) (terrarium trasviae) în vederea restabilirii unor refugii inexistente, necesare. Pe cât de simplist pare în esență pe atât de complex dat fiind modul în care organismul (parazit) construit de autor emite/transmite abandonându-se într-o stare/voce în care multiple straturi ale onirismului, lucidității, tranzitivității se întrepătrund, îmbogățesc reciproc, generând adâncime, situându-se undeva la marginea speciei, loc din care pe lângă mulțimea căreia îi aparține poate vedea și uriașele spații existente – linii de îmbinare.
Demn de menționat felul cum, asemeni unui program, este rulat universul naumian, de unde creatorul își trage o bună parte din sevă, redat aici prin verbul recurent (imperfect) care oferă forță pasajelor onirice (păianjenii de apă goneau razele luminii artificiale/catedrala epavă găzduia peste opt sute de specii de pești/algele demineralizate aveau camere montate în spori/măicuțele urmăreau reproducerea apoi se scufundau – clopot submarin), alteori prin redarea acelei voci specifice, inconfundabile [înainte să luăm diverse forme/am inspirat, ne-am spart plămânii – RMN (noapte polară)]. Nu aveau cum să lipsească nici inserțiile suprarealiste, iar uneori adevăratele tururi de forță ale unui suprarealism pur [jertfar, survival kit, cronici postumane (curatorul resotrbit în joben)]. Deși volumul abundă într-o imagistică bogată/bolnavă, frumosul lipsește cu desăvârșire (pe bună dreptate), motiv pentru care ludicul nu își are loc, iar micile intermezzouri care ar putea aduce în discuție așa ceva, sunt mai degrabă puncte de sprijin, adăposturi în care cititorul se poate retrage; și acestea comunicând (viziune proprie) cu lumea naumiană (inger – ingeraș -> Torsiunea lui Möbius, xx.yy.zzz -> Nigredo).
Nu poate fi trecut cu vederea nici modul atent în care a fost organizat volumul, pornind dintr-un ținut rece, neprimitor, glacial – suprafața uscată a lacului, taigalele, catedrala epavă – evidențiind ample repetiții ale întâmpinării noastre întru apropiere apoi suprapunere, continuând/intensificând prin agasare/accesare a unei zone care produce deranj, disconfort exprimat însă dintr-un punct al împăcării cu sine de tip Henry David Thoreau și insistând asupra rănii pentru că cineva trebuie să spună povestea mai departe, o poveste care, spre final, prin inserția în mod repetat a rimei (suflețelul ți se cuvine, ție preciste îți curg în instalație/praf și pulbere ești plastice și fracție, cronici postumane [biochar]) lasă loc speranței (acceptării) (emiteam pulsul pădurilor nedefrișate – strictul necesar) și anunță ceva ce ar (putea) urma (grupajul cronicilor postumane), ceva ce se lasă așteptat ori dorit (ÎMPACĂ-NE = AMIN).
Odată cu biocharia. ritual ecolatru, volum apărut la editura frACTalia, Mihók Tamás se alătură ecosistemului Gabi Eftimie, Andrei Doboș, Bogdan Tiutiu, adoptând, consolidând și ducând mai departe stindardul unei poezii care, pe zi ce trece, nu doar că adună noi adepți, însă îi și transpune într-un colorit/mediu de care, poate că în aceste vremuri, este tot mai mare nevoie.
chkr
data viitoare vom bea cacao în cazemată
și ne vom dona darurile nupțiale
cultivatorilor de levănțică
data viitoare ne vom înstrăina tiptil
ne vom odihni privirile bolnave
în penajul porumbeilor data viitoare
va fi mai senin ca acum
când pietrele par să se reproducă
în timp ce dincolo se desfășoară
ample repetiții ale întâmpinării noastre
rezonanțele unei planete
desprinse din sistem
data viitoare ne vom hrăni
flora bacteriană cu bioenergie
și ne vom propti în didgeridoo
peste lacurile înghețate
··· – – – ···
JET AL BALENEI SUB SOARE
CURCUBEU VĂZUT DIN DRONĂ
ÎMPACĂ-NE
Mihók Tamás, „biocharia. ritual ecolatru”, Editura fACTalia, anul publicării: 2020, nr. pagini: 72
Fotografie reprezentativă de Altanbagana Jargal pe Unsplash
scrie un comentariu