Editura Nemira publică în colecția Babel Necunoscuta din Berlinul de Est, cel mai recent roman al scriitorului maltez Immanuel Mifsud, care a câștigat National Book Award în 2002. 

Cartea a apărut cu sprijinul Project Support Grant, Malta Arts Fund – Arts Council Malta.

Este 28 martie 1980. Un bărbat și o femeie fac cunoștință în Alexanderplatz și petrec o noapte împreună. Pe el îl cheamă Erik Xerri și este un actor cunoscut din Malta. Pe ea o cheamă Jutta Heim și e o chelneriță anonimă din Berlin. El face o obsesie pentru ea, iar ea dispare, înghițită de orașul neprietenos, de vremurile cenușii, de destinul imprevizibil și de imaginația îndrăgostitului.
Vreme de treizeci de ani, Erik Xerri îi trimite scrisori. La un moment dat, în speranța că o va regăsi, se întoarce într-o vizită în capitala Germaniei.


Fragment

În apartamentul acela cu două camere, Erik Xerri redescoperise iubirea și pierduse orice legătură cu timpul, cu trecerea firească a minutelor și a orelor. Câteva clipe pierduse chiar și legătura cu spațiul – era atât de transportat, încât a uitat că se afla pe un teritoriu străin. A face dragoste într-o țară străină îi dădea cu totul alte senzații decât a face dragoste acasă – așa cum și tăcerea era cu totul diferită într-un loc străin, așa cum și mirosul păturilor era cu totul altfel. Până și întunericul părea diferit.

Femeia își dorise să stingă lumina înainte să fi apucat să se apropie de ea, iar imediat ce a apăsat pe comutator, în loc să simtă neliniștea și teama de a fi îngropat de viu în întunericul ca de smoală, Xerri a simțit o nerăbdare înfierbântată, ca un copil care de-abia așteaptă să descopere ce se află în cadoul frumos împachetat pe care îl ține în mână. Până și gustul ei era diferit – cu totul diferit de gustul Alexandrei, al Lizei, al ciocolatei pe care se bucurase s-o savureze din nou, al cafelei. Totul era altfel, totul era mai bun.

– Crezi c-o să ne mai vedem vreodată?

– Mâine-dimineață trebuie să merg la muncă devreme.

– Cât de devreme?

– Trebuie să prind autobuzul de la șase. Rămâi aici acum. E târziu și nu te descurci să ajungi înapoi singur, dar mâine-dimineață va trebui să te trezești cu noaptea în cap. O să fac cafea, bine?

– Stai, lasă-mă pe mine s-o fac! Cum o bei?

Imediat ce a ieșit de sub pătură, a simțit îmbrățișarea de gheață a frigului. A scos un pachet de cafea pe jumătate gol din dulapul din aluminiu, a pus fierbătorul pe foc și a așteptat, cu fața întoarsă de la tânăra blondă, a cărei privire o simțea arzându-i spatele.

– E un loc tare trist, nu?

– Ești tristă?

– La tine mă refeream, nu la mine.

– Te-am cunoscut pe tine, așa că nu pot să mă plâng.

– Îți place?

– Da, bineînțeles. Ție?

– Ai o casă frumoasă?

– Nu e cea mai frumoasă pe care am văzut-o în viața mea, dar nici cea mai urâtă. Casa mamei era mult mai rea. Chiar hidoasă, de fapt.

– Îți place aici?

– Am fi putut merge la hotelul unde stau eu, dar m-am gândit că nu ți-ar conveni. Lumea e tare curioasă, nu?

– Nu, nu mi-ar fi convenit.

– Presupun că nu poți să hotărăști să pleci când ai tu chef, nu?

– Să plec? De ce? Ca să mă-mpuște?

– Deci chestii din astea chiar se întâmplă?

– Sigur că da. Acum vreo doi ani. L-a omorât pe un cunoscut de-ai mei.

– A vrut să treacă dincolo?

– N-ar trebui să-ți povestesc lucrurile astea.

– Cine era?

– Nu contează.

– Îl cunoșteai bine?

– Te rog!

– Ce anume în legătură cu locul ăsta te întristează?

– O grămadă de chestii.

– Cum ar fi?

– O grămadă de chestii. Dincolo de zid e o cu totul altă lume. Ai văzut zidul?

– L-am văzut. Doar am venit de dincolo, nu?

– Atunci, îți dai seama și singur de ce e un loc așa de trist. N-ai nevoie să-ți spun eu. Pe partea cealaltă nu e nimeni împușcat, fiindcă nimeni nu vrea să vină aici. Iar tu pleci poimâine.

– Aș putea să mă întorc, dacă vrei.

– Să te întorci aici?

– La tine. Dacă vrei.

– Mai e zahăr?

– M-ai aștepta?

– Dacă nu mai e, vezi că am o punguță cu dropsuri cu lapte, pune câte unul pentru fiecare. Și vino repede înapoi, c-o să răcești.

A găsit câteva dropsuri și a aruncat câte unul în fiecare cană.

– Ia spune-mi, ai familie?

– Le am pe soră-mea – are cinșpe ani – și pe maică-mea. Mama și tata au divorțat după ce s-a născut soră-mea, iar mama nu și-a revenit după despărțire. E pe altă lume. Ele două locuiesc în afara Berlinului, e de mers vreo două ore cu mașina până acolo. Tata nu știu unde stă. Acum aproape un an l-am văzut din întâmplare – sau, în caz că nu era el, oricum era cineva care-i semăna foarte bine. La ele merg cam o dată la trei săptămâni. Tu?

– Eu ce?

– Ești căsătorit, presupun. Ai copii?

– O fată.

– Cum o cheamă?

– Mildred. Are șase ani.

– N-au venit și ele cu tine?

– Nu. Am venit singur.

– Dar nu le iubești?

În tăcerea care s-a lăsat au deslușit strigătele ce se ridicau din stradă până la geamurile apartamentului – cel mai probabil, un tip beat mort. În același timp, aveau senzația că se pot auzi unul pe altul gândind, fiecare își pregătea replica următoare. Erik Xerri nu se gândea niciodată la iubire, cu atât mai puțin în ultima vreme. A învățat, grație profesiei lui, să profite de fiecare moment și să-l trăiască cât mai intens cu putință. Lucrurile se petrec exact ca succesiunea stagiunilor teatrale: decorul este construit și apoi demontat, odată cu pregătirile pentru următorul spectacol; o cortină se ridică și alta se lasă, pentru ca apoi să se ridice din nou, dezvăluind un alt scenariu. Este frumos și simplu.

Lucrurile chiar au devenit extrem de simple, de ușoare. Chiar și felul în care a pătruns în apartamentul acela, în gaura aceea dintr-un munte de beton, cu o bucătărie cu mobilă portocalie, din aluminiu, cu o canapea ce se deschidea și se închidea după cum era nevoie – și asta fusese foarte simplu. La șapte. La șapte sunt aici. La puțin după ora opt, se aflau deja în apartament. La puțin după ora nouă, erau întinși în pat. Simplu.

– Mai povestește-mi despre țara ta! Trebuie să fie tare frumos acolo, nu? Marea, soarele. E minunat soarele!

– Tu ești și mai minunată.

Jutta zâmbește, îl sărută și întinde mâna, scotocind după pachetul de țigări. Lumina chibritului îi scaldă figura pentru o clipă doar, iar apoi, pe întuneric, o aude suflând fumul și o mângâie pe umărul gol, plinuț.

– Trebuie să ne trezim devreme mâine.

– O să mă întorc. Poate prin octombrie. Ce zici?

– Aici nu se întoarce nimeni niciodată.

– Eu am să mă întorc ca să te văd pe tine.

– În octombrie?

– Da, încerc să vin în octombrie.

– Până în octombrie mai e o groază. Și în octombrie o să fie iar iarnă.

– Toamnă.

– Octombrie e o lună tare stranie. Toamna poate să fie frumoasă: frunzele au niște culori încântătoare.

– La fel de încântătoare ca tine.

– Când plec de la serviciu mă duc la mici cumpărături, în funcție de ce-mi trebuie, iar duminica, în ziua mea liberă, merg să mă plimb în parc și uneori chiar mă așez pe câte o bancă și citesc.

– Citești?

– Citesc sau mă gândesc. Uneori cânt de una singură.

– Putem să mergem acolo când mă întorc, în octombrie. Găsim banca pe care te așezi tu de obicei să cânți. O să stăm pe banca ta.

– N-am o bancă a mea. Mă așez unde apuc. Și uneori nu mă așez deloc, fiindcă începe deja să fie frig.

– Octombrie. Cred că în octombrie ești și mai frumoasă.

– Unde am pus scrumiera?

Frumos și simplu, așa a mers totul. Felul în care, imediat ce a stins țigara, ea a ațipit cu capul lipit de al lui; felul în care el a continuat să privească în gol, în întunericul ce-l înconjura; felul în care Jutta s-a întors apoi cu spatele, dormind deja adânc; l-a luat și pe el somnul și a dormit până a sunat soneria de la ceas, la ora cinci. Și, când a deschis ochii, a văzut că ea se îmbrăcase deja. Se întinde și, cu ochii cârpiți de somn, se ridică din pat și merge să se spele pe față la chiuveta din colț. Apa rece ca gheața îl trezește brusc și, când se întoarce spre încăpere, își vede hainele așezate pe unul dintre cele două scaune de la masă, unde îl așteaptă deja și o cană de cafea, alături de o ciocolată mică. Ea îi spune să se grăbească în timp ce împăturește așternutul și strânge canapeaua. În autobuz nu schimbă o vorbă. Nimeni nu vorbește, de fapt, toți pasagerii stau cu privirile pironite în jos. Metroul îi întâmpină cu mirosul cald de siguranțe arse.

– Și ce vrei să faci acum?

– Vin la cafenea cu tine.

– Nu. Mai durează până deschidem pentru clienți.

– Dar o să-și dea seama că n-am fost în camera mea azi-noapte.

– Și-au dat seama de mult, stai liniștit. Știi să ajungi la hotel?

– Da, e chiar dincolo de piață, nu? Trec pe-acolo mai târziu, poate pe la zece. Și azi lucrezi tot până

la șapte?

– Nu veni la zece! La ora aia nu e nimeni în cafenea.

– Atunci, vin un pic mai târziu.

– Îl chema Dietmar.

– Dietmar?

– Dietmar Schwietzer. Cel de-acum câțiva ani.

– Aha. Dar îl cunoșteai bine?

– Las-o baltă! O să întârzii.

Ajuns în camera de hotel, îl fură somnul și, când se trezește, își dă seama că a dormit destul. Pe la trei după-amiază merge la cafenea și în curând apare un tip îmbrăcat într-un costum cenușiu. Când îi aduce comanda, Jutta nici nu-i vorbește, nici nu se uită la el.


Immanuel Mifsud s-a născut în 1967, în orașul Paola din Malta. De la șaisprezece ani, când și-a făcut debutul în literatură, a publicat volume de proză și poezie, iar textele sale au fost incluse în numeroase lucrări colective și antologii și este considerat liderul de generație al scriitorilor maltezi de azi. În 2002 a câștigat National Book Award pentru volumul Sara Sue Sammut’s Strange Stories. În 2005, când era deja cunoscut ca regizor de teatru, i-a apărut volumul de proză scurtă Chimie, care a fost retras imediat din librării și după aceea publicat la o altă editură, autorul fiind acuzat de pornografie de presa de stânga și de cea conservatoare de limbă engleză. A semnat și cărți pentru copii, iar poeziile lui figurează în antologii importante. Predă literatură și teorie literară la Universitatea din Malta. Necunoscuta din Berlinul de Est este cel mai recent volum de proză pe care l-a semnat.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here