În pregătire în colecţia Buzz Books a Editurii Litera, romanul lui Christine Mangan a fost considerat de The New Yorker „o melodramă seducătoare având ca fundal imaginile pline de senzualitate și de eleganță ale Africii de Nord din anii cincizeci”.

Despre carte


Traducere din limba engleză de A.D. Bades

Tanger, 1956. Ultima persoană pe care Alice Shipley s-ar fi așteptat să o vadă de la sosirea în oraș cu noul ei soț este Lucy Mason. După accidentul petrecut la Colegiul Bennington, cele două prietene – cândva colege de cameră nedespărțite – nu au mai vorbit vreme de peste un an. Dar iat-o pe Lucy, încercând să îndrepte lucrurile și să se întoarcă la vechile lor obiceiuri. Poate că Alice ar trebui să fie fericită. Ea nu s-a adaptat la viața din Maroc, prea temătoare ca să se aventureze în cartierele agitate ale Tangerului și în căldură opresivă. Lucy – întotdeauna neînfricată și independentă – o ajută pe Alice să iasă din apartament și să exploreze orașul.

Curând însă, un sentiment familiar începe să pună stăpânire pe Alice – se simte supravegheată și manipulată de Lucy la fiecare pas. După ce soțul ei, John, dispare, Alice începe să pună la îndoială tot ce o înconjoară: relația cu prietena sa enigmatică, decizia de a veni la Tanger și propria sănătate mintală…


„Unul dintre cele mai bune romane de debut ale anului… O poveste exotică, minuțios construită, cu ecouri din Gillian Flynn și Patricia Highsmith.“ –Entertainment Weekly


Fragment

Prolog

SPANIA

E nevoie de trei oameni ca să poată scoate cavadrul din apă. Este al unui bărbat – asta o pot spune și ei, dar cam atât și nimic mai mult. Păsările s‑au ocupat deja de el, atrase probabil de frântura strălucitoare de argint care‑i împodobește cravata. Dar n‑au fost decât coțofene, se gândesc bărbații. „Trebuie să fi văzut trei“, rostește unul către tovarășii săi, într‑o neinspirată încercare de a glumi, în minte răsunându‑i un vers dintr‑o veche poezioară pentru copii, Trei la o înmormântare.

Îl ridică, surprinși de greutatea lui. „Să fie adevărat că morții sunt mai grei?“ se întreabă altul cu glas tare. Așteaptă împreună sosirea poliției, străduindu‑se să nu privească în jos, să evite imaginea găvanelor goale, acolo unde au fost cândva ochii defunctului. Cei trei nu se cunoșteau înainte, dar sunt uniți acum prin ceva mai profund decât legăturile de rudenie.

Desigur, numai prima parte a acestei fraze este adevărată – pe cealaltă am născocit‑o eu. Am timp pentru asemenea închipuiri acum, când stau și privesc: în partea cealaltă a încăperii, pe geam, afară. Peisajul se schimbă, nu și altceva. Unii i‑ar spune veghere, cred, însă eu le‑aș răspunde că nu e deloc același lucru – că deosebirea e la fel de mare ca între reverie și reflecție.

E o zi caldă, vara se apropie cu pași mari. Soarele a început să pălească, iar cerul a căpătat o neobișnuită nuanță de galben, vestind furtuni la orizont. Acestea sunt momentele – când aerul e dens și fierbinte, amenințător – în care pot să închid ochii, să inspir adânc și să simt din nou parfumul Tangerului. Miroase aidoma cuptorului de lut, a ceva cald, dar nu arzător, aproape ca bezelele fripte, însă nu tot atât de dulce. E și un iz de mirodenii, unul vag familiar, de scorțișoară, cuișoare, chiar cardamom, dar și ceva complet necunoscut. Un miros reconfortant, ca o amintire din copilărie – una care te învăluie, te cuprinde cu totul și‑ți făgăduiește un sfârșit fericit, la fel ca în povești. Fiindcă dincolo de parfum, dincolo de alinare, muștele bâzâie, gândacii fojgăie, pisicile flămânde te privesc cu ochi răi, urmărindu‑ți fiece mișcare.

De cele mai multe ori, orașul îmi apare ca un vis atunci când ești cuprins de fierbințeală, un miraj scânteietor despre care abia dacă izbutesc să cred că a fost cândva real, că am fost și eu acolo, că oamenii și locurile pe care mi le amintesc erau aievea, nu doar fantome străvezii pe care le‑a plăsmuit mintea mea. Timpul curge repede, așa am constatat, transformând oamenii și locurile mai întâi în trecut, apoi în povești. Mi‑e greu să‑mi amintesc care e deosebirea între ele, căci memoria îmi joacă deseori feste acum. În clipele cele mai rele – în clipele cele mai bune – o uit pe ea. Și uit ce s‑a întâmplat. E o senzație stranie, fiindcă ea e necontenit acolo, pândind imediat sub suprafață, amenințând s‑o străpungă. Dar sunt alte clipe în care până și numele ei îmi scapă, și de aceea am început să‑l scriu pe orice petic de hârtie pe care‑l găsesc. Noaptea, când infirmierele se duc, mi‑l șoptesc de parcă ar fi un catehism deprins în copilărie, de parcă repetarea lui m‑ar ajuta să‑mi reamintesc și m‑ar împiedica să uit, fiindcă – îmi spun iar – nu trebuie să uit niciodată.

Se aude o bătaie în ușă, și o fată cu părul roșcat intră în încăpere aducând o tavă cu mâncare. Brațele îi sunt împestrițate de pistrui, atât de mulți, încât punctișoarele cafenii îi covârșesc pielea palidă de dedesubt.

Mă întreb dacă a încercat vreodată să‑i numere.

Mă uit în jos și văd un nume scris pe o bucată de hârtie pe noptiera de lângă pat, iar numele mă sâcâie, fiindcă deși nu‑i al meu, îmi pare important, de parcă ar fi ceva ce ar trebui să știu obligatoriu. Îmi las mintea să se relaxeze. E o tehnică pe care am găsit‑o folositoare: mă străduiesc din greu să nu gândesc, pe când în secret gândesc cât de intens pot.

Nu se întâmplă nimic.

– Ești gata pentru micul dejun?

Ridic privirea și văd cu nedumerire o fată cu părul de un roșu întunecat stând în fața mea. Nu poate să aibă mai mult de treizeci de ani, așa că între noi sigur nu‑s decât patru sau cinci. „Roșcatele aduc ghinion“, îmi spun. Nu se zice să‑i ocolești pe cei cu părul roșu când te pregătești de o călătorie pe mare? Și cred că foarte probabil în curând voi fi pe mare – spre Tanger. Mă simt neliniștită acum, nerăbdătoare ca piaza asta rea cu plete roșcovane să iasă din camera mea.

– Tu de unde ai apărut? o întreb, mâniată că n‑a catadicsit să bată la ușă.

Îmi ignoră întrebarea.

– Azi nu ți‑e foame?

Ține în mână o lingură plină cu ceva cenușiu – încerc să‑i găsesc numele, dar mintea mea refuză să se supună. Înfuriată, o împing departe de mine și arăt spre bucățica de hârtie de lângă pat.

– Pune asta în coșul de gunoi! Cineva îmi lasă bilete pe care nu scrie decât niște aiureli.

Mă așez la loc în pat și‑mi trag pătura până sub bărbie. E vară, cred, dar camera mi se pare deodată înghețată ca iarna.

Partea Întâi

TANGER, 1956

1

ALICE

Marțea era zi de târg.

Nu doar pentru mine, ci pentru întregul oraș. Femeile rifane[1] coborând din munți vesteau începutul, cu coșuri și cotigi doldora de fructe și legume, flancate de o parte și de alta de măgari. În replică, Tangerul prindea viață: mulțimile ieșeau pe străzi, bărbați și femei deopotrivă, localnici și străini, fiecare arătând și cerând, tocmindu‑se și târguindu‑se, schimbând monede pe un dram de una, un strop de alta. Soarele părea să strălucească mai tare în zilele de târg, și mai fierbinte, arșița lui înfierbântându‑mi ceafa.

Pe când stăteam la fereastră privind furnicarul de oameni, mi‑am pus dorința tăcută să fie încă luni. Și totuși știam că lunea era întotdeauna o speranță deșartă, o falsă alinare înainte ca marțea să vină iar, și eu să fiu silită să fac față haosului care fremăta dedesubt. Silită să stau înaintea impresionantelor rifane înveșmântate în culorile lor aprinse care atrăgeau și rețineau atenția, privirile lor cântărindu‑mi ținuta banală și anostă, nevolnică, pradă unui sentiment de teamă – teamă că voi plăti un preț exorbitant fără să‑mi dau seama, că voi da moneda nepotrivită, că voi spune cuvintele nepotrivite, că mă voi face de rușine, iar ele vor râde, și va deveni evident ce greșeală am făcut venind aici.

Maroc. Numele însuși evoca imagini ale unei pustie­tăți întinse, ale unui soare roșu, arzător. Prima dată când l‑am auzit pe John menționându‑l, m‑am înecat și am tușit peste paharul pe care mi‑l pusese în mână. Ne întâlniserăm la Ritz, în Piccadilly, la insistențele mătușii Maude – pe care le simțeam acut în zilele acelea după ce mă întorsesem de la Colegiul Bennington, o durere de cap de care nu reușeam niciodată să scap cu adevărat. Revenisem în Anglia de numai câteva luni, pe John îl știam chiar de mai puțin timp, dar în momentul acela eram sigură că‑i pot simți entuziasmul și energia ocupând spațiul din jurul nostru, pulsând în aerul cald de vară. Atrasă, dornică s‑o prind, s‑o rețin, să‑mi cer partea din ea, am permis ideii să se sedimenteze între noi. Africa. Maroc. Cu câteva săptămâni înainte aș fi scuturat din cap, o săptămână mai târziu poate că aș fi râs doar, însă în ziua aceea, în momentul acela, ascultând cuvintele lui John, promisiunile și visurile lui, totul mi se păruse cât se poate de real, de tangibil. Și pentru prima dată după Vermont mi‑am dat seama că vreau – nu știam exact ce anume, și în clipa respectivă am bănuit că poate nu pe bărbatul din fața mea îl voiam, însă ceva voiam. Luasem o înghițitură din cocktailul pe care mi‑l comandase, cu șampania deja caldă și răsuflată, simțind acidul pe limbă și în stomac. Și întinsesem mâna, înainte să mă pot răzgândi, prinzându‑i degetele într‑ale mele.

Pentru că deși John McAllister nu era în nici un caz bărbatul la care visasem odinioară – era sociabil și zgomotos, înfipt și deseori nesăbuit –, m‑am lăsat fermecată de șansa pe care mi‑o oferise: să uit, să las trecutul în urmă.

Să nu mă mai gândesc în fiece secundă a fiecărei zile la ceea ce s‑a întâmplat în friguroșii Munți Verzi din Vermont.

Trecuse deja mai mult de un an, și totul era încă învăluit într‑un fel de pâclă din care părea că nu puteam ieși, oricât aș fi bâjbâit prin labirint. „E mai bine așa“, îmi spusese mătușa după aceea, după ce îi povestisem despre aura încețoșată pe care o căpătaseră amintirile mele și despre faptul că nu regăseam în memorie detaliile acelei nopți oribile și nici pe cele ale zilelor care au urmat. „Lasă‑le în urmă“, insistase ea, de parcă amintirile ar fi fost obiecte pe care să le depozitezi în cutii închise ermetic, astfel încât să fii sigur că nu vor scoate la iveală secretele ascunse în ele.

Și într‑un fel așa am făcut, am închis ochii în fața trecutului și i‑am deschis către John, către Tanger și către soarele arzător al Marocului. Către aventura pe care el mi‑o promisese – cu o cerere în căsătorie și o verighetă, dar nu și cu o ceremonie cum se cuvine,
ci doar cu o bucată de hârtie semnată.

– Dar nu putem! protestasem la început. Abia dacă ne cunoaștem!

– Ba sigur că ne cunoaștem, mă asigurase el. La urma urmei, familiile noastre sunt practic înrudite. Așa că, de fapt, ne cunoaștem chiar prea bine.

Și râsese, oferindu‑mi zâmbetul acela perfid al lui.

Numele nu aveam să mi‑l schimb – fusesem inflexibilă în privința asta. Mi se părea important să păstrez o parte din mine însămi, din familia mea, după tot ce se întâmplase. Și mai era ceva, un lucru pe care mi‑a fost greu să‑l explic chiar și față de mine însămi. Deși, odată căsătorită, aveam să ies de sub tutela mătușii, ea continua să păstreze controlul asupra fondului meu de curatelă până când împlineam douăzeci și unu de ani, moment în care averea părinților mei urma să‑mi revină oficial. Ideea de a avea doi reprezentanți legali mi se păruse prea descurajantă; așa se face că, atunci când mi‑am luat pașaportul, pe el era scris tot numele Alice Shipley.

La început îmi spuneam că Tangerul nu va fi chiar oribil. Îmi imaginam zile petrecute jucând tenis sub fierbintele soare marocan, o armată de servitori gata să ne împlinească orice capriciu, diverse cluburi private din oraș primindu‑ne cu brațele deschise. Viața putea fi și mai rea decât atât, știam asta. Pe urmă însă, John a vrut să cunoască Marocul adevărat, Tangerul așa cum era el în realitate. În vreme ce asociații lui angajau personal marocan pe salarii mici, iar soțiile lor își petreceau timpul lenevind la piscină sau punând la cale sindrofii, John avea alte idei.


[1] Rif – regiune muntoasă în nordul extrem al Marocului, populată de berberi


„Incredibil de tensionat și de inteligent… Mangan presară întreaga narațiune cu dezvăluiri și întorsături neașteptate de situație, până la finalul șocant… Scriitura ei este desăvârșită, atât de plină de surprize și de frumusețe, încât e greu de crezut că acesta este primul ei roman.“ –San Francisco Chronicle


Sursa foto scriitoare: irishtimes.com

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here