Cu fiecare roman, Milan Kundera mi-a lăsat impresia că își rescrie propria viață și îi oferă noi semnificații. El își aruncă personajele în situații care le dezvăluie defectele, latura întunecată, alături de caracterul lor obișnuit. Kundera preferă să dispară în spatele cărților sale, departe de ochii publici. Este aproape un anonim din acest punct de vedere, un protejator acerb al intimității sale. El declara că, fără latura secretă, nimic nu poate fi posibil – nici dragostea, nici prietenia.
În „Viața e în altă parte”, postul de observație este plasat în viața tânărului Jaromil și a mamei lui. Jaromil este „băiatul mamei”, care aspiră pretențios să fie un mare poet, lucru pe care nu-l atinge niciodată. Într-o societate stalinistă, cu reguli stricte, un tânăr artist în devenire riscă să-și trădeze felul înflăcărat în care simte și își exprimă sentimentele, până la a friza ridicolul. În descrierea vieții lui Jaromil, vedem cum el este modelat, dar mai ales destrămat, de iubirea maternă excesivă care atinge marginea ridicolului.
„Ce anume avea Jaromil de nu era pe placul colegilor săi, ce anume îi stânjenea, ce anume îl deosebea de ei? Era dragostea bolnăvicioasă a mamei sale, o dragoste ce-și lăsa amprentele pe toate, pe cămășuța lui, pe pieptănătura lui, pe cuvintele de care se folosea. Totul era ales anume pentru el și aranjat pentru el.”
Mama lui Jaromil îşi acaparează copilul și nu îi permite să-şi dezvolte personalitatea, iar nevoia de iubire şi de ataşament a micuţului devine, în mod inconştient, o modalitate de a se împlini prin copilul ei. Ea trăiește prin el, prin realizările şi succesele lui, de fapt, ea îl conduce pe bietul băiat să creadă că are o imaginație amplă, extraordinară, că măreția sa este incontestabilă, că este „unul dintre aleși”. Această „conspirație” maternă îl castrează pe Jaromil, în timp ce el pretinde o virilitate sufletească.
O femeie plină de angoase, mama îl vrea doar pentru ea, pentru a-l îndepărta de lumea căreia el voia să-i aparțină, căci viața era mereu în altă parte și nu acolo, lângă ea. O lume în care Jaromil vrea să ajungă un mare poet și să devină bărbat, nebănuind cât de dureros va fi drumul maturizării.
În zborul lui spre maturitate, spre „lumea reală”, Jaromil nu are niște principii de viață consolidate, dar, orbit de această voință deliberată, este o țintă ușoară în fața ridicolului. Este un personaj vulnerabil, plin de metehne, fără propria identitate și independență, a cărui conștiință de sine este cu totul asimilată de comportamentul mamei. El este într-o continuă căutare a eu-lui propriu, într-o fugă continuă de timiditate și ridicol, într-o căutare permanentă a validării ca bărbat și ca poet.
Am simțit pentru Jaromil, pe de-o parte, milă și compasiune, el fiind o victimă a circumstanțelor sale. Pe de altă parte, l-am disprețuit din cauza slăbiciunii și ignoranței lui de a prelua controlul asupra propriei vieți, de a-și revendica dreptul la o viață așa cum și-o dorește. Dar el este și un produs al societății staliniste, care nu adoptă niciodată o personalitate individuală.
Într-un fel, cu toții suntem produsele societăților în care funcționăm. Iar o societate stalinistă, cu reguli stricte și nedispusă să lase spațiu pentru individualism, este hrănită cu renunțarea (inconștientă sau nu) omului la libertate, la dreptul de a se exprima și la dreptul de a-și trăi viața așa cum vrea. Restricțiile, oricare ar fi ele, definesc cine suntem și vor defini și generațiile viitoare.
„Partea cea mai proastă nu constă în faptul că lumea nu e liberă, ci în faptul că omul s-a dezobișnuit de libertate.”
„Nu mai era deloc sigur dacă ceva ce gândise sau simțise vreodată era cu adevărat proprietatea lui sau dacă gândurile sale erau doar o parte comună a depozitului mondial de idei care a existat întotdeauna gata pregătit și pe care oamenii îl împrumutau doar, precum cărțile dintr-o bibliotecă.”
Kundera este un maestru iscusit, care își ghidează personajele ca pe niște marionete. El îl împinge pe Jaromil la limita iresponsabilității, iar Jaromil – crezând că își servește propriul idealism – recurge la o faptă murdară, impardonabilă. Pe moment, acest „gest” îl umple de virilitate, dar, nefiind pe deplin conștient de ce a făcut, crezând că și-a făcut „datoria”, el nu își dă seama că, de fapt, și-a trădat iubirea. Astfel, „gloria datoriei se naște din capul retezat al dragostei”.
Cu o viață fără sens, plină de superficialitate și amăgiri, Jaromil își creează un ego, care trăiește într-o lume de vis absurd, cu puțină influență asupra realității. El trece dintr-un vis în altul, ca și cum ar trece dintr-o viață în alta. Pentru Jaromil, viața adevărată este mereu în altă parte, dar nu pare să știe niciodată unde sau ce este. Sau poate că ea se află chiar acolo, sub ochii lui, dar nu e capabil să o vadă și să o revendice.
Când am terminat de citit romanul, am avut impresia că am fost spectatoarea unei piese de teatru în mai multe acte, care, cu fiecare act, devenea tot mai dramatică și angoasantă. Cele două personaje centrale nu sunt unele agreabile, plăcute, ci mai degrabă dezagreabile, fiind prinse în capcana propriilor neputințe.
„Dar încotro să fugim pentru a găsi o scăpare atunci când revelația propriei noastre slăbiciuni ne apare pe neașteptate?”
Îmi imaginez că, dacă mama și fiul ar putea să facă un pas în față și să iasă din poveste, s-ar putea uita la parcursul lor și și-ar dori să ajusteze trecutul, să îl schimbe uitându-se la el dintr-un alt unghi. Așa cum, atunci când muți virgula după alt cuvânt, schimbi sensul întregii fraze.
„Credeți că trecutul e terminat și de neschimbat pentru simplul motiv că a fost? Nicidecum, veșmântul lui e confecționat dintr-o tafta cu nuanțe schimbătoare și de fiecare dată când revenim asupra lui îl vedem în alte culori.”
„Viața e în altă parte” este un roman de o mare elasticitate, care, pe măsură ce înaintează, se întinde în mai multe direcții, se deschide și ne arată mai mult decât relația toxică dintre cele două personaje centrale. Sunt povești de iubire, destine colaterale care se pierd, trădări care fac din roman unul mult mai complex decât o radiografie a unei relații mamă-fiu.
Un rol important în romanele lui Kundera, deci și în acesta, îl au umorul, ironia și erotismul. Autorul spunea că a deprins valoarea umorului în timpul regimului stalinist, pe când avea 20 de ani și a învățat să recunoască o persoană care nu era stalinistă prin felul în care zâmbea. Astfel, simțul umorului a devenit un semn de încredere al recunoașterii, iar de atunci Kundera spune că a fost mereu îngrozit de o lume care își pierde simțul umorului.
În viziunea lui Kundera, erotismul este îmbrăcat cu o împletitură de impresii filosofice, care pun personajele într-o lumină ce le dezvăluie esența și secretele lor cele mai profunde.
Titlul romanului este un vers al poetului Percy Shelley, scris de studenți pe zidurile Sorbonei în 1968 (anul marilor mișcări studențești din Paris, Revoluția Culturală). „Viața e în altă parte”, publicat în Franța în 1973, a fost o sondare tristă și ironică a consecințelor finale ale elanului revoluționar și poetic, în care tineretul este prezent ca o valoare în sine. Eșecul lui Jaromil, pus de autor față în față cu căderea marilor poeți ai lumii, este eșecul tuturor celor prinși în vârtejul istoriei. Erau anii proceselor politice, ai persecuțiilor și ororilor, dar și anii lirismului, ai inocenței „sângeroase”.
Chiar dacă „Viața e în altă parte” nu este cel mai bun roman al lui Kundera, l-am (re)citit cu plăcere, i-am savurat scrierea rafinată și meditațiile filosofice asupra vieții, asupra condiției de nefericire a individului în societate. Kundera te determină să îți inspectezi propria viață și alegerile pe care le faci când ajungi la o răscruce, iar prin meditațiile filosofice ne deschide o ușă către necunoscutul existenței umane.
Milan Kundera, „Viața e în altă parte”, Editura Humanitas, anul publicării: 2020, nr. de pagini: 374, traducere din limba cehă de Jean Grosu
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu