Fără a fi renunțat la tonusul vivant și ludic al versurilor, la spontaneitatea sau ineditul unor asocieri de idei, de stări, care conferă poeziei sale o originalitate frapantă, marca Robert Șerban, odată cu Aproape nimic sigur, noua sa carte, poetul atinge un alt nivel al observației și al scriiturii. Și de data aceasta, el se raportează la tot felul de situații din propria biografie sau din viața cotidiană, dinspre latura ei erotică, socială, creativă, etc. Planează, în schimb, asupra acestora, un eventual mister de nerezolvat în cheie rațională sau o anumită aură de incertitudine.
Pare, de asemenea, că poetul s-ar încumeta să dezamorseze mai multe puseuri de realitate trăită sau imaginată, numai că, majoritatea lor nu au doar un singur fir roșu care ar putea fi tăiat sau doar urmat. Uneori, acest fir poate fi confundat cu altele și, atunci, tăietura întârzie, tensiunea crește în același ritm cu mirarea, retractilitatea sau, dimpotrivă, cu dorința (re)cunoașterii/confruntării de sine în oglinda prezenței celorlalți.
Printre elementele cărții lui Robert Șerban le amintim pe cele care au de-a face cu un relativism al perspectivelor și al trăirilor, deloc superficial sau nepotrivit, ci, dimpotrivă, benefic unor stări de spirit fluctuante. La toate acestea se adaugă o intensificare a simțirii și o acutizare a observației concretului și a umanului, dotate cu reliefurile aflate într-o permanentă schimbare și nestatornicire în vreun tipar sau altul.
De asemenea, interesantă pare a fi și acea înțelegere fățișă, candidă aș spune, îndreptată împotriva unor slăbiciuni sau caractere preapline de o umanitate efervescentă, de-a dreptul, și urmărite de un palpit senzorial, înduioșător, jovial:
„îmi plac oamenii cărora le tremură bărbia de emoție/ care nu-și găsesc cuvintele și/ încep să transpire căutându-le/ până când li se udă cămașa-n spinare/ până când picurii le ies dintre firele de păr/ le alunecă pe frunte/ pe tâmple pe obraji pe nas/ îmi plac oamenii care se bâlbâie și care/ exasperați de ce aud/ își mușcă buzele de parcă ar vrea să se înghită cu totul/ oamenii care clipesc des-des/ atât de des încât se ridică de la pământ/ și plutesc deasupra celorlalți/ cei care se mișcă de pe un picior pe altul/ în timp ce-și bagă și își scot mâinile în buzunare/ timizii/ blegii/ fâstâciții/ cei care roșesc când văd o muscă verde/ care-și trag nasul din cinci în cinci secunde”. (Preferații mei)
Tocmai aceste așa-zise carențe, captate într-un tablou dinamic, unde franchețea și jovialitatea compun o simbioză ardentă, nu sunt întâmplător vizate. Panorama acestor umiliți și obidiți ascunde, în schimb, mai multe fire roșii. Naturalețea unor astfel de portrete conferă un tonus aparte discursului, îl revigorează și îl încarcă de o splendoare temperat ludică:
„îmi plac cei care dau mărunt din buze/ de parcă ar repeta/ cea mai importantă rugăciune a vieții lor/ îmi plac întârziații/ sfioșii/ naivii/ nătăfleții/ a lor va fi împărăția/ și republica/ și califatul”.
Bornele sapiențiale sunt întâlnite la diferite praguri cotidiene sau mnemonice. Ele sunt reactualizate, în permanență, datorită prezenței unui gest concret, al unei unde senzoriale, care pot conduce într-un trecut descheiat la aproape toți nasturii în oglinda prezentului. Numai că și acest filon sapiențial cunoaște anumite frecvențe de stare sau de viziune poetică. Astfel, de la un sapiențial enigmatic, versat în capacitatea de a născoci contexte sau alăturări frapante de situații aparent contradictorii:
„în orice vis/ e un grăunte de adevăr/ ce te sâcâie dimineața/ când încerci să dai de el/ ca de rămășița dintre dinți/ de care limba caută exasperată/ să te elibereze” (Căutare)
se ajunge, în poeme foarte scurte, ca realitatea să devină un bumerang al imaginației sau al meditației grave:
„orice cadou ascunde o meschinărie/ ca un mut/ care știe cuvintele/ dar nu le poate rosti” (Funda roșie).
În alte părți, urmând același regim neliniștit al aplecării asupra misterului ascuns în cele mai aparent banale situații, poetul apelează, orchestrând un anumit suspans al evocării alerte, la un final din care nu lipsește ingredientul jovialității și al unei ironii reconfortante:
„pălăria boțită/ haina cam mare/ cămașa necălcată/ cureaua îngustă/ pantalonii prea lungi/ dar ce pantofi”. (CV)
De altfel, predomină în acest volum momentele de evocare a propriei copilării, care dezvăluie, în aceleași culori picarești, portretul tatălui, al jocurilor împărtășite, trăite și asumate în preajma prieteniilor de aceeași vârstă. Sunt demne de menționat poeme ca Vis după vis, Semn de la naștere, Toate întâlnirile posibile, Evadare din Ashran, Aventuri și cochetării sau Turcoaica lui tata, în care vom reîntâlni un peisaj al copilăriei pline de aventura candorii sau de candoarea aventurii, ambele, irezistibile. Uimirea și bucuria, atinse de duhul ingenuității, îl urmăresc pe copil în zborurile imaginare în nave OZN, în primele iubiri, în amintirile amoroase ale tatălui, în atâtea vise cu pigment suprareal. Toate aceste incursiuni dinamice și candide generează pitorescul inefabil al vieții pentru care imaginația era piatra cu care, adesea, copilul izbea în ferestrele întunecate ale unei realități sordide. Desigur, aceste aspecte s-au regăsit și în universul fiecărui volum de poezie de până acum. Însă, mi se pare că trecutul invadează spațiul actualei cărți cu o înverșunare tonică, de cascadă tânără izbind cu o furie cristalin-sonoră, simfonică, de-a dreptul, întreaga existență cotidiană. E multă emoție și intensă simțire, atent camuflate într-un discurs care apelează la o simplitate, când gravă, când învăluitoare prin franchețea ei debordantă. Și, desigur, nelipsită de acea patină de ironie tonică, menită să mai descrețească rigiditatea și cenușiul acelor vremuri.
Poetul reșușește și să surprindă, într-o notă de realism ușor tensionat, nucleul evenimențial al numeroaselor poeme, datorită unui act al rememorării retrăit cu o emotivitate ușor melancolică, însă, plină de luminozitate și candoare:
„un elev scrie pe tablă o poezie/ când termină și se pregătește/ s-o citească/ un coleg i-o șterge cu cârpa/ din câteva mișcări/ cu lacrimi în ochi/ elevul sare asupra colegului/ și nu se oprește să-i care pumni/ nici după ce-i sparge nasul și arcada/ semn că poezia/ era chiar a lui” (Debut)
sau
„mi-ar fi plăcut/ să fiu pianist/ să am degetele lungi/ foarte lungi/ încât fetele/ și dacă nu s-ar fi uitat la mine/ să se fi îndrăgostit/ infatigabil/ de ele/ și câte oare/ câte/ nu mi-ar fi cerut/ duioase și absurde/ mâna?” (Piano scherzo)
Poetul de mai târziu se simte, în cadrul unei stări paradoxale, ,,nevinovat/ ca glonțul tras în sus de bucurie/ ce lovește/ întâmplător/ o pasăre”, întrucât, ,,doar noaptea scrii/ dimineața ar trebui să te trezești/ mai tânăr/ mai puternic/ ca orice vârcolac/ ce ronțăie guma de la creioane/ și/ o dată cu ea/ iluzia că ar fi putut/ îndrepta/ greșelile” (Iarăși iluzia), în ideea în care, între realitatea înconjurătoare și cea a scrisului se cască prăpastia iluziei pe care poetul, încăpățânat, se încumetă să o treacă de la un capăt la altul, făcând o echilibristică, adesea fragilă, pe un alt fir roșu, cel al speranței de izbândă creativă.
Și, la câtă viață și la cât frumos se regăsește în acest volum sunt sigur că Robert nu dorește să taie firul roșu, deocamdată. Pentru că știe și simte că orice dezamorsare atrage cu sine o consumare de stări, o înnegurare a perspectivelor, un final brusc al poveștii. Pe când, starea de implozie controlată i se potrivește cel mai bine poeziei sale desfășurând acea intensă activitate de vulcan tânăr.
Robert Șerban, Aproape nimic sigur, Editura Cartier, Chișinău, anul publicării: 2024, nr. pagini: 95
Cartea poate fi cumpărată de la:
Dacă vrei să susţii site-ul, click sau scan (mulţumiri!):
scrie un comentariu