Cu acest roman finalist la Pulitzer Prize for Fiction în 2020, scriitoarea Ann Patchett reușește să cucerească o nouă generație de cititori care dau dovadă de o plăcere a lecturii și de o răbdare care se educă tocmai prin astfel de cărți de neuitat. „Casa Olandeză” a fost Cartea anului 2019 în Sunday Times, înscriindu-se ca bestseller în multe alte publicații importante.
Dedicându-se carierei de scriitoare încă de pe băncile facultății, Ann Patchett (n. 1963) și-a văzut eforturile răsplătite când, aflată încă la facultate, Paris Review i-a publicat o povestire. Mai apoi, debutul său din 1992 (The Patron Saint of Liars) a fost ecranizat câțiva ani mai târziu, iar premiile nu au întârziat să apară pentru celalalte romane care i-au completat traseul de scriitor.
Greu de încadrat, această istorie care urmărește îndeaproape firul vieții și emoțiile lui Danny și Maeve, copiii alungați din Casa Olandeză, reușește să surprindă printr-o meticulozitate care amintește de „Dulcele bar” al lui J. R. Moehringer, dar și de „Sticletele” Donnei Tartt.
În această casă se nasc fire invizibile care îi vor ține îndeaproape pe toți cei care i-au trecut vreodată pragul. Cyril Conroy, soțul Elnei, îi face acesteia o surpriză cumpărând, pe nimic, după cel de-al Doilea Război Mondial, o casă extraordinară prin bogăția pe care o ascundea la interior. Elna, mama lui Maeve și a lui Danny, va fi cea care nu va îndrăgi niciodată casa, cea care va ajunge să o deteste și cea care, în cele din urmă, va abandona corabia doar pentru a reîntregi povestea mulți ani mai târziu.
Dacă cei dintâi proprietari ai casei, soții VanHoebeek, nu reușiseră să se bucure pe deplin de fastuoasa construcție, Cyril își propune să se ridice la înălțimea unui prestigiu aproape artificial. Cea de-a doua soție, Andrea, va îndrăgi casa, dar nu și pe copiii vitregi pe care îi va alunga cu prima ocazie (moartea neașteptată lui Cyril).
De-a lungul anilor, perspectivele celor din jurul acestei case vor fi cât se poate de diferite, împărțite între dragoste și ură, iremediabil legați însă de ceea ce a însemnat, pentru toți, un nou început, fie al maturității, fie al copilăriei. Andrea, noua proprietară cu drepturi depline asupra casei, va fi liantul care îi va atrage întotdeauna, care le va ține destinele strâns legate de ceea ce au pierdut, nu doar odată cu plecarea mamei lor, ci și cu alungarea din casă: „Precum rândunelele, precum somonii, eram captivi obiceiurilor noastre de vietăți migratoare. Ne prefăceam a crede că ceea ce am pierdut ne-a fost răpit de persoana care mai locuiește încă acolo”. Va fi nevoie de zeci de ani pentru a desluși ce s-a pierdut cu adevărat și ce mai poate fi recuperat, întocmai cum se întâmplă, de cele mai multe ori, în viețile celor mai mulți oameni.
Cei doi frați vor face multe vizite la Casa Olandeză, oprindu-se de fiecare dată pe trotuar, neîndrăznind să se apropie mai mult de locul în care aveau cele mai multe amintiri cu cea care îi abandonase cu ani în urmă. Prin această absență încercau să recupereze o prezență și să accepte un trecut pentru care nu sosise încă timpul iertării. Decizii influențate, așadar, de o schimbare la care nu se așteptaseră, de o aruncare în lumea căreia ajung să îi facă față în felul lor: „Ciudat lucru, obișnuința. Poate îți închipui că o înțelegi, dar niciodată nu poți să știi cum arată de fapt, atâta timp cât ești robul ei”. Prezentul și trecutul continuă într-o singură formă a existenței, protagoniștii nu se pot desprinde de ceea ce a fost, de ceea ce își amintesc.
Nimic din ceea ce cunosc despre mama lor nu le explică abandonul căci, o vor spune chiar ei, niciun sfânt nu e văzut cu ochi buni de propria familie și nimic nu pregătește oricum, pe nimeni, pentru o astfel de plecare: „Nu există nicio pildă despre mama risipitoare. (…) Când a plecat ea de acasă, i-a ucis pe toți, pe fiecare în felul lui, iar acum, după zeci de ani, nu o mai voiau înapoi”. Sacrificiul făcut de Elna, mama lor, față de cei săraci, nu contează, e inexistent în ochii celor care o vor privi întotdeauna din perspectiva unor copii care au pierdut-o pe mama lor în fața unor străini.
Casa Olandeză adăpostește tot, fără a alina, fără a îngriji. Este un punct de plecare și un punct de pornire, o construcție care ar putea fi înlocuită cu orice, cu un simbol al nucleului familial care se destramă în nenumărate fire, pe neașteptate, pentru a se reîntregi, ani mai târziu, sub un chip la fel de neașteptat și imprevizibil. Istoria dezvăluită de Ann Patchett împrumută firesc, natural, din istoria fiecărei familii în parte, indiferent de generație, căci rănile vor fi întotdeauna aceleași, tot așa cum și iertarea va aduce același soi de liniște.
Ann Patchett, „Casa Olandeză”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 352, traducere: Mihaela Dumitrescu
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Cristina Gottardi pe Unsplash
scrie un comentariu