Primul titlu publicat poate conta foarte mult pentru o eventuală carieră de scriitor. De aceea, am considerat oportună o anchetă cu voci importante ale lumii scriitoriceşti din România.
Nicolae Stan s-a născut pe 2 ianuarie 1953. Este doctor in filosofie al Universității din București. A fost membru al Cenaclului de Luni și al Cenaclului Junimea, adevărate instituții de formare a unei noi sensibilități artistice în anii ’80 ai secolului trecut. A debutat editorial în anul 1984 cu volumul de proze Boare de Waterloo, la Editura Cartea Românească. Au urmat romanele Așezarea (Editura Cartea Românească, 1989, reeditat ca Furnicarul şi cu adăugiri conform manuscriselor, la Editura Junimea, 2020), Apă neagră (Editura Nemira, 1999, reeditat la Cartea Românească, în anul 2014), Evelyn (roman-mozaicat, Editura Global Lex, 2003), Ceață pe Tamisa (Editura Cartea Românească, 2013), Agonia lui Constantin (Editura Junimea, 2017) , Oglindă spartă (Editura Junimea, 2022), Noduri pe frânghie (Editura Junimea, 2023). În domeniul filosofic, a publicat volumele de eseuri Nietzsche, ermitul vesel (Editura Economică, 2011) și Incursiune în sfera publică românească. Modele europene (Editura Eikon, 2011), alături de alte microeseuri destinate învățământului.
A obținut următoarele premii: pentru romanul Apă neagră, Premiul pentru Proză al Asociației Scriitorilor din București, anul 2000 și Premiul Concursului Național Nicolae Odobescu, 2000; pentru romanul Ceată pe Tamisa, Premiul Cartea Anului al Filialei București de Proză a Uniunii Scriitorilor, anul 2014, și Premiul Clubului de Proză al Filialei București. A publicat în principalele reviste culturale din țară, de la debutul în România literară, 1981, sub prezentarea entuziastă a lui Constantin Țoiu.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990.
- Adevăratul ton personal a fost o explozie, într-o proză a anului 1980;
- Tirajul a fost de 25.000 de exemplare şi aproape că părăsim discuţia despre debut;
- Când am luat banii, n-am avut buzunare destule, am făcut rost de o pungă de plastic, mi-a dat-o lucrătoarea de la Poştă, unde-mi fuseseră trimişi banii;
- E greu azi pentru debutanţi, le plâng de milă.
Când aţi debutat în volum şi cât de mult aţi aşteptat acest moment? A fost un debut „pe speze proprii” sau unul care s-a petrecut la capătul unei selecţii de manuscrise de către o editură?
Cum eu am debutat în volum în anul 1984, la Editura Cartea Românească, cu volumul de proze scurte „Boare de Waterloo”, evident că debutul a fost asumat de editură, cea mai valoroasă atunci. Dar se trimiteau multe manuscrise editurii, aşa că redactorii ei făceau selecţia, una riguroasă, radicală. Eu am publicat odată cu debutul unor prozatori adevăraţi, ca: Cristian Teodorescu, Ion Tudor Iovian, George Cuşnarencu, Nicolae Iliescu, Petru Cimpoeşu, Bedros Horasangian, în acelaşi an.
V-aţi sfătuit cu cineva înainte de a trimite manuscrisul spre publicare? Vi l-au citit prietenii sau poate un sfătuitor/îndrumător sau poate colegii de la vreun curs de scriere creativă?
Nu, nu m-am sfătuit cu nimeni. Eram profesor de socio-umane în Slobozia, în câmpia nesfârşită şi oarecum indiferentă. Nu existau ateliere de scriere creativă, dar existau cenacluri. Cum eu am frecventat Cenaclul de Luni, al poeţilor, în 1978-1979, când am terminat facultatea, am cunoscut pe viu direcţia mentalităţii, a subiectivităţii culturale a vremii. Ulterior absolvirii, am frecventat Cenaclul Junimea, al prozatorilor, unde am cunoscut majoritatea aspiranţilor la titlul de romancier, deşi miza multora era exclusiv proza scurtă. Acolo, în cele două ateliere, m-am format, însă nu mimetic. Adevăratul ton personal a fost o explozie, într-o proză a anului 1980, reieşită în urma acumulărilor culturale, dar şi a condiţiilor concrete, de lagăr ideologic şi existenţial în care trăiam cu toţii. Cu acea proză am şi debutat în publicistica culturală.
Cumpărând o cafea virtuală, ajutaţi proiectul citestema.ro să continue:
V-a influenţat debutul modul în care aţi privit ulterior lumea literară din România? Poate v-aţi făcut prieteni printre scriitori sau poate că, dimpotrivă, aţi remarcat mai uşor reacţii nepotrivite…
Întâi a fost debutul literar în două pagini ale României literare, în 26 martie 1981, cu proza „E bine”, proză publicată pe două pagini, de mijloc, cu o prezentare elogioasă a lui Constantin Ţoiu. Doar că mi s-a cerut să schimb titlul, unul ironic, aşa că am hotărât un altul, tot ironic, dar mai ascuns, „Un taifas obişnuit” – replică la „O adunare liniştită” a lui Preda. Numai liniştit nu era acel taifas public, în fapt o beţie publică în urma căreia avea să moară cel mai slab fizic şi mental dintre participanţi.
Aţi fost mulţumit de felul în care a fost primit debutul de către cei care scriu despre cărţi în revistele tipărite sau online?
Cartea mea a fost foarte bine primită de critica literară şi de public. Doar dacă amintesc faptul că tirajul a fost de 25.000 de exemplare şi aproape că părăsim discuţia despre debut, în comparaţie cu ce se întâmplă azi. Ştiţi că exista un excelent critic literar (păcat că ne-a părăsit accidental, tragic, mult prea devreme), Laurenţiu Ulici, care se ocupa de primirea critică a debutanţilor, şi care a reunit toate articolele critice despre noi în celebrul lui volum, „Prima verba”. În fine, tot Laurenţiu mi-a spus că volumul meu de proze, în discuţia juriului de acordare a premiilor de debut ale Uniunii Scriitorilor, a ajuns în faza finală, alături de cartea lui Cristian Teodorescu; că el mi-a susţinut volumul meu, însă câştig de cauză a avut proza lui Cristi, din „Maestrul de lumini”, la mustaţă.
Cum v-aţi promovat debutul? Sau cât credeţi că ţine de autor din ceea ce înseamnă promovarea unei cărţi? Este munca de promovare o datorie a editurii sau se poate implica şi scriitorul în vreun fel în acest proces?
Pe atunci, cea mai mare parte din promovare revenea editurii, circuitelor comerciale ale vremii: distribuirea în toate bibliotecile, inclusiv cele comunale, nu mai vorbesc de oraşe. De aici şi tirajele mari. La al doilea volum, romanul „Aşezarea”, din 1989, am avut 35.000 tirajul. Când am luat banii, n-am avut buzunare destule, am făcut rost de o pungă de plastic, mi-a dat-o lucrătoarea de la Poştă, unde-mi fuseseră trimişi banii. Lucruri care astăzi sunt de neimaginat. În rest, am organizat o lansare, cu Mircea Ciobanu şi Mircea Scarlat în calitate de comentatori avizaţi. În plus, revistele literare, toate, aveau rubrici speciale de întâmpinare critică, eram nişte răsfăţaţi, ce mai… Azi, însă, cred că editura ar trebui să aibă un plan de promovare profesionist în care să apară şi scriitorul, cu participare la evenimente, cu contribuţia lui.
Ce sfat aveţi pentru cei care ar vrea să publice, dar nu ştiu când şi cum?
În primul rând, să publice atunci când simt că au ceva de spus, ceva aparte, cât se poate, şi nu un volum care seamănă până la identitate cu altele, ca într-o serie. Pentru că numai o dată debutezi în volum, iar acest lucru ar putea fi important pentru evoluţia ta ulterioară. Dar dincolo de asta, sfaturile mele se opresc, deoarece sunt prea multe grupuleţe şi interese care se luptă azi pentru supremaţie, aş zice comercială, şi nu valorică, pentru că miza a devenit să publici, prin afiliere la un anume grup, la anumite edituri, într-o indiferenţă năucitoare faţă de valoare şi diversitatea manifestării ei. Aşa că e greu azi pentru debutanţi, le plâng de milă. Dar îi şi încurajez: valoarea literară va învinge în timp, chiar dacă în ultimă instanţă.
scrie un comentariu