Nopțile… lui Marian Ilea

0
5
Daniela Sitar Tăut, alături de autorul cărţii, Marian Ilea
Daniela Sitar Tăut, alături de autorul cărţii, Marian Ilea
Cronică de Daniela Sitar Tăut

Atestată documentar de prin 1329, sub numele de Mons Medius, Baia Sprie devine epicentrul evenimențial al ultimelor Fabulo-fabulații ale nonconformistului prozator Marian Ilea. Denumirile uzuale ale localității, Mittelstadt – în germană, respectiv Felsőbánya în maghiară – utilizate recurent în textura epică, fac trimitere și crează liantul dintre un trecut luxuriant economic, încă din epoca bronzului − și prezentul caricatural, în care citoyenii sunt contaminați cu toții de tehnici de comunicare moderne și de morbul europenizării. Români declasați sau doar „deplasațiˮ, vorba lui Virgil Ierunca, personajele evocate, melanj de arhaic și contemporaneitate, sunt miruite toate în râsul pantagruelic al scriptorului, cu o ironie ce face casă bună cu condescendența, grotescul, degringolada. Deși pare repetitiv prin vehicularea acelorași caractere cu onomastică fină-ugrică sau șvăbească, Marian Ilea nu poate fi acuzat (deocamdată) de platitudine. În-scenează, dramatizează perpetuu, astfel încât frontierele dintre speciile literare decelabile în textele sunt labile, ba chiar problematice. Teatrul devine proză, iar proza teatrul. Ba, mai mult, uneori rezonanțele textuale ne conduc către prozopoeme postmoderne, cu colaje sau palipsesturi recognoscibile lectorului avizat. Autorul nu alocă intelectualilor prea mult credit. Universul lui e populat cu entități proletare. Spre deosebire de cărțile precedente, filonul biografic sau aparent biografic pare a fi mai persistent. Numele acestuia apare constant în perimetrul textual, protagoniștii povestirilor sunt jurnaliști, (pseudo) alter ego auctoriali, hălăduie prin Baia Sprie și Maramureșul istoric făcând reportaje, anchete de presă etc. Nume ale confraților condeieri, critici literari sunt vehiculate fără parcimonie pe parcursul narațiunilor. Cele șaptesprezece texte sunt subsumate aceluiași maleabil topos, Maramureșul.

Deși activ în ultima vreme în spațiul virtual și pe Facebook, autorul rămâne unul dintre puținii prozatori care mai tapează mașina de scris, generatoare de poeticitate, în detrimentul calculatorului. Personajele sale, rurale sau urbane, s-au modernizat. Tonul contemporaneițății este lansat din prima fabulă, Skype-ul mătușii Mărie a Văleanului. Crâșma e cronotopul favorit al eposului lui Marian Ilea. Lumea mitteleuropeană penelată se înfățișează ca un amestec interetnic, în care coabitează pașnic sau nu, români, șvabi, maghiari. Crâșma lui Maier îl adăpostește și anesteziază bahic-senzorial atât pe asonantul onomastic Valerian Văleanu, burlac tomnatec, cât și pe junele Piști, cititor al lui Mario Varga Llosa, un fel de Don Juan de banlieu, agreat foarte de muieretul de diverse vârste. Promițătorul tânăr, a cărui creștere și descreștere erotică este înfățișată lapidar, prin înregistrarea reacțiilor unor beneficiare, e ucis cu cuțitul de Simi. Fauna mittelstadt-iană pare a fi decupată din prozele lui Eugen Barbu, fără a avea sordidul concupiscent al acestuia. O altă creatură inubliabilă este Ildiko-néni, care gătește de trei ori pe zi. Pseudodialogurile se dovedesc, in facto, monologuri camuflate în text după rețetă joyce-iană. Trecutul lui Ildiko-néni, flamboyant hormonal, este devoalat succint – membră de partid, marfă de schimb la chermezele săptămânale ale comuniștilor, oferită ca valută forte de propriul soț, secretară la Crucea Roșie, activistă, lesbiană atunci când onoarea partidului o cere, falsificatoare de acte: „se dezbrăca pe apucate, cu furie, cu activistul acela, altul, acela, altulˮ. Biografiile sunt recompuse sacadat, ca un țăcănit de mitralieră. Planurile narative interferează, iar povestea în poveste se deapănă uneori deconcertant. Tranziția de la limbajul standard la particularitățile dialectale ale graiului maramureșean se face natural, iar contaminările dintre registre stârnesc ilaritate.

Valerian Văleanu, redactor-șef la televiziunea locală, culegător de subiecte în zona Ieudului, deloc imun la grații sau nuri feminini, face reportaje „cu neamuri de sângeˮ. Prestația lui profesională este marcată de tripticul: „Filma, monta, uitaˮ. Mătușa Mărie a Văleanului, subiectul reportajului, face cergi, are clientelă personală în țară și în Europa, știe să exploateze tasta tradițională ca brand confortabil pecuniar, toarce în poartă de șase decenii: „Stau, Valerian, aci la poartă ca o imagine pitorească de care să se îndrăgostească turiștii, că așa stă scris în franceză și germană și englezăˮ. Farmecele și descântecele populare, ca antodot al lingorii par a fi abolite de lumea patriarhală, care intervine acum direct, prin interpelări pe Skype, cu sfaturi maternale și refresh-erări ale psihicului fiului sexagenar abandonat de o parteneră virtuală.

Caragialiană parcă, din punctul de vedere al permutărilor onomastice și situaționale, este narațiunea Era negru ca dracul și avea ochii roșii. Protagoniștii, Iosif Vissarianovici Bale și Vladimir Ilici Pașca, au, prin calchieri onomastice, paralelisme distrorsionate cu celebrii lideri socialiști. Apar ambii în Groape, lucrând unul în Mina Herja, altul în Mina Baia Sprie. Taman în anul nașterii lor, Marmorosh Blank dă faliment. Continuând seria distorsionărilor și pentru a sublinia, poate, paternitatea reală a progeniturilor, Bale își va numi fiul Lenin, iar Pașca pe al său – Stalin. Destinul lor este unul congruent. Ca secretari minieri ai organizației de bază, își repartizează reciproc butelii de aragaz, apoi intră în pensie în aceeași zi. Destinul siamezilor este curmat însă de moartea lui Vladimir Ilici Pașca, ce va avea parte în Chiuzbaia de funeralii naționale, care pleacă în lumea de dincolo, nostalgic și neîmpăcat cu faptul că regimul dictatorial a căzut. Granițele dintre planul real și cel oniric sunt amortizate. Ca-ntr-o povestire în sertare, visul lui Iosif Vissarianovici Bale constituie o regresiune într-un timp beatnic, al hegemoniei liderilor sovietici. Afișe gigantești cu cei doi, Stalin și Lenin, în preajma alegerilor, asezonează dialogul dintre cei doi prieteni, dialog care încearcă să se edifice asupra faptului că interlocutorul ar fi „duh cu guriță rotundă sau guriță ascuțităˮ, amplificând, bogumilic, problema identității, a dualității și metamorfozei empatice: „Du-te, Iosif Vissarionovici, în curând nu vei mai știi cine-i, care.ˮ Principiile legilor fizicii, precum și adevărurile absolute sunt aproximate, într-un haos prolix. Trezirea la realitate a lui Iosif Vissarionovici nu e decât un interludiu al morții. Finalul deschis, conduce spre această sugestie, a… reiterării cuplului sovietic primordial: „Ca pe vremuri, prietene Vladimir Ilici, ca pe vremuriˮ.

Tot din Mons Medius sunt Doi artiști: Chifuță și Clemente. Dacă în Baia Mare s-a dezvoltat celebra școală de pictură, percepută drept un Barbizon valah, în Baia Sprie „se dezvoltă partea disidentă a școliiˮ. Cuplurile înfățișate sunt antinomice și complementare, iar universul creat e construit pe principii maniheice. Ambii antieroi sunt pictori, aparținând însă unor condiții pecuniare diferite. Chifuță e bogat, Clemente – sărac. Cel din urmă antierou, dezertor din armata română, a fost profesor de desen în Baia Sprie și a scris o carte despre avioanele militare. Mania scriiturii se propagă la mai multe personaje. Chifuță are și ascendență heraldică locală. Baiasprian get-beget, cu tată dascăl, expoziții în toate țările socialiste, colecționar, dar și critic de artă. Convingerile lui estetice sunt à rebours și contrazic logica încetățenită. Este un apologet al falsului în artă. Dialogurile celor doi, ionesciene, sunt, la fel ca în teatru, circumscrise absurdului sapiențial. Unicul subiect de conversație îl constituie lucrările lui Chifuță și nu se vorbește „Niciodată despre lucrările lui Clementeˮ, ceea ce intituie între ei un raport de tipul stăpân-sclav. Deosebirea dintre o copie și un original se face tranșant: „Aia care este mai lungă este falsăˮ„Singurul lucru important în artă sunt falsurileˮ, „Falsul este o lucrare mai bună decât originalulˮ etc. Pentru Clemente originalele constituie motiv de plictiseală. Abia terminate devin prilej de bucurie… pentru că urmează să le falsifice. La fel ca alte personaje, încearcă și artiștii să se contemporaneizeze lingvistic, cu pigmenți anglicani, în speranța vandabilității. Cafeaua de dimineață, ritualică, este momentul actualizării trecutului, care se concretizează într-un perpetuu laudatio la adresa lui Clemente și-a izbânzilor lor artistice. Abia în final supusul se emancipează de sub tutela stăpânului, spunându-i cu sinceritate adevăruri dureroase, în vreme ce zgâlțâielile contribuie și ele la îndepărtarea spoielii elitiste a intangibilului Clemente, adică Vasilică. Toată cearta e doar o furtună într-un pahar cu apă, iar ritualul apologezei-respingerii va continua, cotidian, mascarada est-etică.

Sinele auctorial sau alter ego-ul pare a descinde și în Îi ceva necurat cu fantoma din Ieud. Regresiunile în perioada infantilă, rememorarea lecturilor de la Biblioteca Ieudului, precum și deloc întâmplătoarea amintire a Călărețului fără cap, devin pre-textul panoramării unui areal arhetipal, în care supertițiile se conjugă cu normalitatea. Jurnalistul brodează pe elemente concrete, recognoscibile: amintirea poetului Ioan Alexandru, a lui Ioan Es. Pop și-a Ieudului săufără ieșire, troița cioplită de Mircea Șerban, găzduirea la Gheorghe Dăncuș, promisiunea făcută lui Alcis (Alexandru Cistelecan) că va redacta ceva memorabil, refuzul inspirației, ancheta asupra morții cârciumarului Măriștoc în condiții suspecte, consultarea agendei personale Anul 2008. Notițe de presă despre „Fantoma fără cap din Ieudˮ etc. Confesiunea ar părea și ea aservită biograficului, debutând rememorativ: „Când aveam zece ani împliniți, mă jucam toată ziua cu Zimike și fratele ei, Laiciˮ. Progresia evenimențială contrazice ipoteza inițială: Zimike-i ajunge consoartă, iar ochelaristul Laici – cumnat. Unicul fiu, Raimond e stabilit și însurat Canada, spre disperarea mumei, care se vede obligată să naveteze ruta transatlantică, spre a-și ostoi dorul de odraslă. Deși protagonistul este atras de alte femei, declară că-și iubește „exclusivˮ consoarta. Dincolo de fauna înfățișată, cu ucenicul Ilașca Gligor Modest, rrom get-beget, tată al sprințarelor Portocala și Lămâia, precum și al junelui Semafor, reține atenția tentația românizării, decelabilă prin amplasarea unei statuete de dac tânăr în fața imobilului fiului din Branton. Dorința de mai bine este reflectată și în goana pentru obținerea cetățeniei maghiare, pentru a căpăta mai ușor vize.

Tiristul e Dragoș Gabriel, căsătorit, un fel de Ilie Moromete de Baia Sprie, a cărui Agoră este cârciuma locală. Atracția față de Suzana, frumoasa vecină, și-apoi incandescenta legătură cu aceasta, în detrimentul obligațiilor familiale, e pusă pe seama supersițiilor. Descrierea voiajelor lui europene se transformă într-o diatribă a tarelor și moravurilor țărilor tranzitate. Ironia la adresa suveranității sindicatelor din Franța, care operează controale draconice asupra lucrătorilor străinii este contrabalansată de mirarea în fața suedezilor care au somon sălbatic, dar „mănâncă și cordon bleu ungurescˮ. Tot în seria anomaliilor intră faptul că în Dănești au mai rămas doar patru bovine, iar sătenii cumpără lapte de vacă de la Lidl. Interesantă este mentalitatea concitadinilor care par a crede și accepta nevăzutul, descrierea escapadelor lui europene, dar nu pot accepta faptul că sprințara Suzana i-ar fi fost amantă.

Tot în sfera imigrației, a muncii la negru sau nu în străinătate este Ultima noapte de dragoste la Londra. Protagonistul narațiunii e tot șofer, dar pe un autocar ce plimbă chinezi prin Londra. Shoppingmania asiaticilor este pardonată de propria motivație, și anume că produsele de firmă sunt de zece ori mai ieftine decât în China. Pe acest fundal se coagulează drama erotică a maramureșeanului. Deși consumator de… dame de consum, acesta-și dorește ca nevastă o „fată tânără și cuminte de la noi din orașˮ. Meditațiile lui asupra muieretului se întemeiază pe observații pertinente. La Londra: „femeile sunt ușor influențabile la releˮ. Într-o epistolă adresată iubitei, proclamă: „femeile de-aici nu sunt ca femeile de la noi și de-aceea te-am ales pe tine pentru treburile serioase ale viețiiˮ, „astea-s descompuse moralˮ. Ziaristul Adorian Valer e văzut ca un satir ce corupe june mai mult sau mai puțin inocente, practică trocul, acceptând în locul prestațiilor sexuale bani, aviare sau porci. Londra pare a fi un rai al întâlnirilor amoroase, șoferul decepționat putând alege din „18.000 de întâlniri cu doamne și domnișoareˮ. Interesant este faptul că încornoratul îi scrie tinerei, alături de care locuia de altfel, o epistolă de adio, lăsându-i galant și un bilet de avion.

Pictorul de pancarte, recent prezentată la Festivalul Internațional de Teatru din Ujgorod  de către Teatrul „Ararat“ al lui Claudiu Pitican aduce un personaj scos din marsupiul nostalgic al unei profesii, odată bine cotate, dar care azi nu mai există. Copiatorul de lozinci este taxat la revoluţie pentru productele lui proletcultiste şi, foarte indigen-mioritic, i se dă ȋn cap taman cu una dintre pancartele pe care le-a penelat cu atȃta devoţiune. Ȋn interiorul monologului protagonistului, operat de prostată, apar replici rememorative distincte ale altor personaje. Reconvertitul profesional, posesor de crȃşmă de tablă e obsedat foarte de soarta orgaului său genital, aspect ce aminteşte de Fric al lui Ştefan Agopian. Aprehensiunea ȋncornorării planează asupra ginerelui, a cărui unică ocupaţie e de a-şi păzi nevasta de alţi bărbaţi. Juna ȋnsă e ȋncurajată de modelul patern ȋntr-ale desfrȃului, ba cei doi, tată şi fiică devin parteneri ȋntr-ale codoşlȃcului.

Poetul orașului Baia Sprie (articol din presa locală) debutează ex abrupto, cu descoperirea cadavrului lui Páll Zoltán Alexandru, aflat în stare de putrefacție. Regresiv, e devoalată biografia acestui Cyrano de Bergerac baiasprian, care compunea poeme de amor și le vindea ieftin solicitanților. Decedatul e un soi de naș spiritual al urbei: „îi datorăm familiile noastreˮ. Un soi de Don Juan par procuration, poetul are și rețete ascendente de cucerire, odată cu textul, oferindu-le tinerilor aflați în încurcătură, un rețeptar, o scală gradată a seducției. Arsenalul cuprinde și rostiri melodramatice întru convingerea asediatei. De beneficiile poematice ale lui Páll Zoltán Alexandru beneficiază și Adorian Valer, ziaristul din narațiunea  precedentă. Printre lucrurile descoperire după moartea acestuia,  este prezent atât un Memoriu, cu un jurnal de boală și CV deopotrivă, cât și o epistolă adresată unui Maestru necunoscut, căruia-i denunță mizeria din sistemul sanitar, acuzând medicii nu de tratarea, ci de amplificarea maladiilor lui.

Universul lui Marian Ilea se dovedește plin de drame și dramolette, cu dame și damicette, cu satrapi și-ncornorați, cu fabule mitteleuropene, baiaspriene, galice sau britanice, relevând pseudocandid faptul că românul e, peste tot în lume foarte acasă, iar limba română – e cea mai vorbită limbă de pe mapamond. Cu mult umor și tușe narative sigure, versate, autorul oferă brianță unui teritoriu aflat altfel în paragină, uitat de edili și mort cultural. Ne-am dori să ia în serios propunerea noastră de a-și scrie, fie și secvențial memoriile, mult incitante pentru un public gurmand într-ale bârfelor/biograficului….

Textul lui Marian Ilea despre cartea sa, la rubrica “Scriitorii, despre cărţile lor”: aici.

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here