Romanul lui Polly Samson a apărut la Humanitas Fiction, în colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de către Denisa Comănescu. Traducere din limba engleză de Carmen Pațac.
Un roman al iubirii și al suferinței, iradiind forța durerii de a deschide falii adânci, de netrecut, în interiorul unui cuplu, Bunătatea este cel de-al doilea roman al scriitoarei britanice Polly Samson, Cartea anului 2015 în The Times și The Observer. Cronica bestsellerului internațional Un teatru pentru visători – aici.
Bunătatea poate fi povestea a milioane de cupluri și familii: asistăm la nașterea unei relații din cenușa unei căsnicii anterioare, la venirea pe lumea a unui copil multașteptat, la renunțări mai mici sau mai mari, la căutarea stabilității, la găsirea casei de vis, și îi vedem pe protagoniști în momente de criză, de instabilitate economică, luptându-se cu boli grave și chiar cu spectrul morții. Lumina și speranța se întrevăd și în cele mai cumplite situații, iar puterii corozive a secretului de a distruge vieți i se opune frumusețea clipei.
Cartea poate fi cumpărată de la:
Într-o abordare modernă a Paradisului pierdut al lui John Milton, cu o scriitură elegantă, bogată stilistic, în care descrierile peisajului din centrul Angliei sunt detaliate și vii, Polly Samson surprinde dragostea dintre Julian, un student strălucit, de douăzeci și unu de ani, și Julia, mai în vârstă cu opt ani, care a renunțat la o căsnicie plină de abuzuri. În pofida sfaturilor prietenilor și ale familiei, cei doi se lasă purtați de sentimentele lor puternice, încununate de nașterea Mirei. Când fetița se îmbolnăvește grav, Julian trebuie să facă față secretului teribil din căsnicia cu Julia și imensei trădări deghizate într-un gest de bunătate.
„Polly Samson este o povestitoare rafinată. În Bunătatea, construiește o istorie labirintică seducătoare, plină de indicii și de fantezie, o țesătură complicată, din care, foarte încet, adevărul trecutului iese la iveală. Samson se joacă inteligent cu linia temporală a narațiunii.“ The Guardian
„Bunătatea vă va urmări multă vreme după ce veți fi terminat de citit ultima pagină. Înșelăciunea și trădarea, cu toate formele lor de manifestare, sunt aduse în prim-plan și dezvăluite într-un final copleșitor. Un roman emoționant și captivant, care te predispune la meditație.“ Scotsman
„O poveste magnifică, inteligentă, despre cum un act de mare iubire poate în același timp să fie un act de trădare cumplită și despre cum ne înșelăm pe noi înșine, la fel cum ne înșelăm unul pe celălalt.“ Daily Mail
„Familia se dovedește a fi în orice alt fel decât idilică în această poveste senzuală și plină de poezie despre trădare și minciună. Proza scriitoarei Polly Samson are o putere de evocare uluitoare, căci explorează relații care arareori sunt ceea ce par a fi.“ Glamour
Fragment
Cromwell Gardens i se pare acum la fel de ireal ca un vis și e un efort să se smulgă din visul acesta. Vrea cu tot dinadinsul să stea la biroul lui în vreme ce o viespe îl calcă pe nervi, plimbându‑se de‑a curmezișul pe partea dinăuntru a ferestrei, lovindu‑se de geam, împleticindu‑se până își pierde echilibrul și căzând ca beată, luând‑o apoi de la capăt cu și mai multă furie.
În copilărie, Julian ar fi pocnit pacostea aia de viespe care făcea atâta zgomot, ar fi băgat‑o într‑o ceașcă și‑ar fi ținut‑o sub folie transparentă în răcoarea soporifică a frigiderului, împreună cu alte câteva prietene de‑ale ei. Până să‑și vină în simțiri viespile ținute la frigider și deși îi era al dracului de greu să facă așa ceva, le lega cu niște fire de ață așa cum stăteau ele, pe burtă, și aștepta până se încălzeau și își luau zborul, pentru ca să se poată el înălța în spatele lor, pe moment chircit și aproape beat de fericire, făcându‑le să danseze după cum le cânta el, vizitiul cu aripi de diavol, care trăgea de capătul frâielor de mătase. Hamurile lor erau firele de funigei de la caleașca crăiesei Mab[1]. Ori să fi fost cumva caleașca Degețicăi[2]?
În vara aia viespile au fost ușor de găsit pentru criogenie. Lumea vorbea despre ele ca despre o pacoste. Uneori păreau că‑i înțeapă pe copii doar ca să se distreze. Nimeni nu se apropia de smochinii ce creșteau pe lângă unul din fânarele lui Jerry Horseman și uneori pofta de carne de om a viespilor era așa de mare, că oamenii renunțau să‑și facă vânt, să țipe, să‑și spună unul altuia să nu le ia în seamă, intrând înapoi în casă cu friptura pe care o făceau duminică de duminică.
Dacă îţi place site-ul citestema.ro (Citeşte-mă! / Citeşte, mă!):
Când erau în culmea nebuniei, pe maică‑sa au înțepat‑o în picior în timp ce nu făcea altceva decât să umble la niște oale în hambar, nimic agresiv. A lăsat în plata Domnului lutul pe care‑l amesteca, a intrat în casă ca o furtună să se schimbe și să‑și pună pe ea ceva mai puțin stropit și‑a pornit‑o cu mașina spre magazinul din sat, de unde a cumpărat ultimele trei curse de viespi pe care le‑a găsit în stoc. Alte curse a făcut din borcane de dulceață. Împreună, ea și Julian au umplut cursele cu un amestec de sirop auriu și apă și le‑au pus una lângă alta de‑a lungul pervazurilor, unde, nu mult după aceea, au îndulcit moartea a numeroase invadatoare. La fereastra de la bucătărie Julian a petrecut multe seri plăcute, urmărind cum viespile se luptă cu inevitabilul, soarele la scăpătat preschimbând în chihlimbar plin de viață raiul lor de făpturi cu minte puțină.
Dar tot au mai venit o grămadă. Și‑au făcut cuib în tufele din dosul hambarului. Maică‑sa era acolo, înăuntru, și scotea visătoare din cuptor ce lucrase o săptămână întreagă când a venit el ca s‑o pună‑n gardă.
— Hm… a zis ea. O fi, dar n‑ai vrea să faci ceva în chestia asta?
Și a făcut. N‑a „întrebat pe nimeni“, cum îi dăduse ea de înțeles, cu ochii deja pe smalțul unei oale noi. Nu exista un „cineva“ pe care să‑l întrebe.
— Deci e bine, a spus el, dacă scot benzina de la mașina de tuns iarba?
— Hm…
Jenna nu mai era atentă, după cum își dăduse și el seama. Deci la ce se aștepta?
Julian a rămas cu gura căscată, jubilând, când a văzut cât de măreț era cocktailul ăla Molotov al lui, aproape pierdut în fața marelui buuum portocaliu care s‑a ridicat dintre tufe, punând pe orbită un nor răsucit de fum, viespi și bucățele din tufa de trandafiri.
Ca să scape de furia Jennei, și‑a băgat pistolul cu aer comprimat în buzunarul de la șort și‑a pornit‑o cu bicicleta spre prietenul lui, Danny, care stătea la cinci kilometri depărtare. Acolo erau deja alți câțiva băieți înarmați asemănător și, ca de obicei, au ajuns în inima pădurii, unde au tras unul în altul la nimereală (vai de capul bietelor păsări!), ascunzându‑se și apărând de după copaci, norocoși, într‑adevăr, că nici unul n‑a rămas fără vreun ochi.
Când s‑a pornit, atacul a venit din senin, ca și cum cineva i‑ar fi răsturnat o cutie cu viespi drept în cap. Și‑au făcut apariția într‑un nor afurisit de înțepături, încercând să‑l măcelărească când s‑a ascuns într‑o adâncitură. Așa cum era, în șort, a luat‑o la fugă printre copaci, dându‑le jos de pe el, și a ajuns fără suflare acasă la Danny, cu viespile bâzâindu‑i pe picioare și prinzându‑i‑se în păr. A început sistematic să le omoare pe cele de pe fluierele picioarelor, așteptând până ce le simțea acele intrându‑i în piele ca să fie sigur c‑o să le prindă, ceea ce n‑a făcut decât să le îndârjească și mai tare. Simțea că îl arde pielea când a intrat ca un vârtej în baie la Danny. Avea o mâncărime ciudată în gâtlej și, văzând în oglindă niște umflături roșii pe gât, s‑a întrebat prostește dacă nu era cumva o iritație de la căldură. În câteva minute roșeața s‑a întins și mai mult. S‑a uitat uimit la harta asta, care i se desfășura pe brațe și pe piept, apoi și‑a scos pantalonii ca să verifice, da, da, dacă nu era la fel și acolo jos. Cu respirația tăiată și cu un soi de hârâit în gât, a ținut‑o morțiș că n‑are nimic când tatăl lui Danny, care era doctor, a ieșit în fugă din cabinet și i‑a spus să se întindă pe spate.
Doctorul Andrews i‑a salvat viața în ziua aia făcându‑i o injecție cu adrenalină înainte să sosească Jenna, care a depășit orice limită de viteză când l‑a dus la urgențe cale de treisprezece kilometri. Își aduce aminte de urletul claxoanelor la sensurile giratorii. Nu era în stare să‑i dea curaj maică‑sii. În gât avea un balon care se umfla încet, dar sigur, pielea lui, numai umflături peste tot, avea culoarea prunelor coapte, dar Julian delira în așa hal, încât totul i se părea doar ciudat. La spital i‑au pus mască și l‑au băgat pe aerosoli, apoi l‑au ținut acolo toată noaptea, în caz că i‑ar fi fost greu să respire. I s‑a spus că niciodată, pentru nimic în lume, să nu umble fără un stilou EpiPen la el.
Bineînțeles că Julian n‑a avut niciodată un stilou EpiPen la el.
Într‑o zi plictisitoare de după examene a fost înțepat din nou. Atacatoarea l‑a nimerit, cu precizie de rachetă anti‑navă Exocet, chiar în mărul lui Adam. Nu făcuse nimic ca s‑o provoace. Razele de soare și poșirca aia ieftină, filele cărții care‑l mângâiau ușor pe față cu o adiere, în vreme ce inspira adânc, simțind mirosul ierbii tăiate și al cremelor Ambre Solaire cu care se dădeau fetele. William era și el acolo în ziua aia, îndrăgostit lulea de Cara, o fată de la cursul lor, cu o strungăreață sexy între dinții din față. În apropiere se auzea un aparat de radio și zgomotul unui joc de rounders[3]. Cara era ușor enervantă.
— „Uite un buchet de flori“, a zis ea trăgând firele de iarbă printre degete și aruncând semințele în aer. „Și‑n april stropi trecători.“[4]
Se pare că tot colegiul alesese locul acesta ca să sărbătorească terminarea examenelor. Anul trecut pe vremea aceasta Julian se dusese imediat înapoi la Firdaws. Era greu să reziști mâncării făcute de maică‑sa și îmbrățișărilor calde ale prietenei lui, Katie. Dar anul acesta se hotărâse să rămână în oraș, ceea ce nu i‑a făcut plăcere nici lui Katie, nici maică‑sii.
Renunțase doar de curând să‑i fie fidel lui Katie. Avea vara înainte. Vreo două fete cu care călcase strâmb, înșelând‑o pe Katie, tocmai apăruseră, ținându‑se de mână, și se trântiseră ca din pod în fața lui, fără să aibă cine știe ce haine pe ele. Julian a simțit cu mare plăcere cum căldura soarelui i se concentrează între picioare.
Și pe urmă l‑a apucat.
— Fir‑ar să fie!
A sărit în picioare, încercând să nu intre în panică și frecându‑se pe gât, unde îl ardea tare de tot. Durerea s‑a potolit repede și el și‑a spus că totul o să fie bine.
— A dracului viespe!
— Pe mine m‑a înțepat una în fund într‑un moment foarte jenant, a spus una din fete.
— Ha, ha, te‑a durut în fund, a comentat altcineva.
Julian a sperat că era doar închipuirea lui care‑l făcea să simtă că mâncărimea ce‑l seca la suflet deja începea să se simtă pe la gât.
— Fir‑ar să fie, am nevoie de‑un EpiPen, așa cred, a zis el, încercând să rămână calm.
— Un epi… ce?
Cara s‑a uitat în sus, ridicându‑și privirile de la sutienul din care‑și scotea semințele de iarbă. Toți ceilalți s‑au sprijinit în coate și s‑au holbat la el.
Julian a explicat cât se poate de clar:
— Poate‑o să fac un șoc anafilactic. Trebuie să mă duc la spital.
Simțea cum i se întinde iritația care‑l ardea, cum îi trece prin stomac o nouă senzație de usturime, ce‑l seca la suflet.
— Urgențele sunt în spatele catedralei, nu‑i așa? a spus William fără să se grăbească.
— Da, s‑ar putea să fie vorba de‑o urgență.
Julian a început să se îndepărteze de ei, simplul fapt că punea un picior în fața celuilalt amețindu‑l deja. Nu vinul era de vină, din păcate, nu asta era cauza. Ceva în rugămințile stăruitoare ale maică‑sii îl făcuse să se încăpățâneze și să nu‑i pese de EpiPen.
— Sunt nemuritor, o necăjea el de câte ori îl bătea la cap.
Simțea deja o greutate la respirat când William a sărit în șosea încercând să dea de un taxi, iar ceilalți au luat‑o la fugă prin parc, întrebând înnebuniți de un doctor, de un EpiPen, de o mașină care să‑l ducă la spital.
Gâtlejul i se îngusta, fiecare răsuflare devenea mai scurtă și mai vâjâitoare decât alta, limba umflându‑i‑se. Șoseaua de dincolo de parc își pierdea conturul. Când a ajuns la poartă, a auzit un strigăt și s‑a oprit.
Un bărbat destul de scund, într‑un vârtej de haine mototolite, a țâșnit ca din senin, gâfâind și agitând în mână o seringă.
— Mai bine m‑ai lăsa să ți‑o fac în coapsă, a zis Karl, și Julian a simțit cum se prăbușește în timp ce se chinuia să se desfacă la curea. Nu‑i nimic, a adăugat Karl, apoi s‑a lăsat în genunchi lângă el și i‑a înfipt acul direct prin blugi. Acum trebuie să te punem pe niște aerosoli.
Karl își alertase deja un prieten care avea un pager de la spital.
— Nu‑s chiar sigur c‑o să pot face față la o traheotomie azi, a spus el, cu un zâmbet crispat pe buze, sprijinindu‑l pe Julian ca să stea drept.
Ceilalți au sărit când Julian s‑a clătinat pe picioare, Karl dându‑i brațul ca să se sprijine, spunând:
— Ușurel! Vine‑o ambulanță‑ncoace, trebuie să sosească dintr‑o clipă‑ntr‑alta.
Lui Julian îi venea încă greu să respire. Se holba la Karl, încercând să‑și aducă aminte dacă‑l mai văzuse vreodată pe tipul ăsta calm, cu glas molcom, cu ochelari în stilul John Lennon și cu părul ciufulit. Chipul lui Karl părea că apare și dispare din raza lui vizuală. Sub sprâncenele întrebătoare erau ochii lui căprui plini de umor, ceea ce l‑a făcut pe Julian să nu intre așa de tare în panică.
Sunetul sirenei era asurzitor în timp ce luminile albastre se aprindeau și se stingeau pe chipul salvatorului său.
— Gata, hai să mergem, a zis Karl, ridicându‑l în picioare, în timp ce William și ceilalți se fâțâiau de colo‑colo fără rost. O să vin cu tine dacă vrei, a adăugat Karl, scăpându‑l de povară. Nu‑ți face griji. Acum o să te faci bine.
Julian renunță la modesta anestezie pe care i‑ar putea‑o oferi scotocitul prin misterele de pe birou și își cheamă câinele, a cărui bucurie este total disproporționată față de gura de aer proaspăt pe care plănuise s‑o ia în grădină. Soarele de amiază e acoperit de nori. Afară e mai înăbușitor decât înăuntru. Câinele se învârte în cercuri, extaziat, mergând spre colțul din cealaltă parte și spre iarba mai aspră. Hambarul stă ghemuit pe picioroangele de piatră și e încă sălașul cuptorului vechi de piatră al maică‑sii, deși nu se vede nici un semn cum că familia Nicholson l‑ar fi aprins vreodată. Au adăugat diverse rafturi și dulapuri acolo unde era de obicei masa de lucru a Jennei, și acum i se face dor de felul în care erau toate pe vremea copilăriei lui, de roata din mijloc și de acele cutii cu substanțe minerale industriale, de mirosul de rumeguș încălzit amestecându‑se cu umezeala lutului proaspăt, de oalele făcute de ea și puse la uscat pe rafturi. Oalele și figurinele s‑au dus, la fel și stativul demodat de care își atârna oalele ce‑i fuseseră comandate și cutiile ei cu e-mailuri, fiecare cu plăcuța ei colorată, atârnată într‑un cui, alese în așa fel încât se înșirau ca un curcubeu pe lângă perete.
Julian întoarce capul când trece pe acolo. Trebuie să intre, dar nu poate să nu considere vandalism orice dovadă a faptului că familia Nicholson și‑a pus amprenta asupra acelui loc.
Le‑a făcut o vizită o dată, din greșeală, în ziua când a venit de la colegiu, aducându‑și nenorocita aia de inimă care bătea de două ori mai repede ca să primească un șut final de la fata pe care o părăsise el. Katie Webster punea la inimă așa de tare vestea că Julia era gravidă, încât se întorsese acasă de la Manchester pentru maică‑sa, să încerce măcar s‑o facă să mănânce cum trebuie. Avea glas tremurat când l‑a sunat la hogeagul lui, iar el fusese aproape imediat de acord să vină.
A ajuns în sat a doua zi și, de la tren, s‑a dus pe bicicletă direct la Katie acasă. A fost foarte impresionat de efectele fiziologice cumplite ce le avusese asupra ei trădarea de care se făcuse vinovat. Parcă se micșorase, văzând‑o acum în colanții aceia ferfenițiți și în tricou, doar colțuri unde fuseseră cândva rotunjimi. Tot timpul a stat chircită și amărâtă pe canapea, cu pungi mari sub ochi.
El a rămas stingherit în partea cealaltă a camerei, scuzându‑se fără speranță:
— Suntem împreună de la cincisprezece ani. Doar n‑ai crezut că…
Nu s‑a revoltat la nimic din ce‑a zis ea și și‑a luat capul în mâini ca s‑o audă cum spune că Julia e „o hoașcă bătrână care rămâne gravidă“. A lăsat‑o să zică vrute și nevrute, ridicând din umeri și crispându‑se, până ce Katie n‑a mai avut ce spune. Ce altceva putea să facă? Lovitura pe care i‑a dat‑o Katie la despărțire a fost cumplită:
— Îmi pare bine că s‑a vândut Firdaws, a zis ea.
S‑a trezit acolo pe pilot automat. Doamna Nicholson se uita pe fereastră și trebuie c‑a ghicit cine era tânărul trist, cu bicicletă, care se rezema de porțile mâncate de rugină ale lui Jerry Horseman.
Mersul la Firdaws în ziua aia l‑a făcut să‑și aducă clar aminte de vechiul coșmar din copilărie, în care ajungeai acasă și găseai doar străini care habar n‑aveau cine ești. Nu mirosea deloc a bine, tablourile erau toate puse aiurea pe pereți, nici urmă de câine, totul clar, și curat, și cu iz de lămâie. Doamna Nicholson l‑a condus prin bucătărie. Mașina de gătit Rayburn dispăruse, la fel și dulapurile de doi bani, verzi ca merele necoapte. Gemenele stăteau cu codițele lor de culoarea paiului și colorau desene în niște cărți, la o masă rotundă dintr‑un loc nepotrivit – un laborator nou, plin cu instrumente albe și lucitoare din oțel.
Le‑a lăsat în plata Domnului pe gemenele urâte ca noaptea ale doamnei Nicholson (ce treabă aveau ele, de ce se tot holbau așa la el?), îndreptându‑și atenția spre cana aburindă cu trandafirași pusă pe masă, în fața lui. Observând că i se vedeau articulațiile degetelor sub pielea întinsă, s‑a hotărât să‑și descleșteze pumnii. A băut ceaiul arzându‑se la limbă și a plecat spre gară cu lichidul acela fierbinte pârjolindu‑l pe dinăuntru și cu vântul înțepându‑l în ochi.
[1]. Personaj din poemul omonim de P.B. Shelley (1792–1822).
[2]. Eroina basmului omonim de H.C. Andersen (1805–1875).
[3]. Joc englezesc cu mingea asemănător oinei.
[4]. Sunt două versuri dintr‑un cântecel englezesc pentru copii, ai cărui autori sunt necunoscuți: „Here’s a tree in summer / Here’s a tree in winter / Here’s a bunch of flowers / Now here’s the April showers“.
Polly Samson s-a născut în 1962, la Londra. Pasionată de scris și poezie din copilărie, a intrat în lumea editorială londoneză la optsprezece ani. Primul ei roman, Out of the Picture (2000), a fost finalist la Author’s Club Award. Multe dintre povestirile sale, inclusiv cele din primul volum de proză scurtă, Lying in Bed (1999), au fost citite la BBC Radio 4. Un al doilea volum de povestiri, Perfect Lives (2010), a fost BBC Book at Bedtime și Cartea anului în Sunday Times, The Observer, Metro, Spectator, The Telegraph și Evening Standard. Cel de-al doilea roman, Bunătatea (The Kindness, 2015; Humanitas Fiction, 2023), a fost Cartea anului în The Times și The Observer, iar Un teatru pentru visători (A Theatre for Dreamers, 2020; Humanitas Fiction, 2022) a ajuns pe poziția a doua pe lista de bestselleruri a publicației Sunday Times și a fost Cartea anului în The Times, Sunday Times, The Telegraph, Daily Mail și Spectator. Polly Samson a scris introduceri, inclusiv la un volum cu primele povestiri ale lui Daphne du Maurier, The Doll, ediția 2011, și a făcut parte din juriul Costa Novel Prize și Book of the Year. A semnat și versuri pentru compoziții muzicale, acestea apărând pe patru albume care au ajuns pe prima poziție a clasamentelor, printre care The Division Bell al trupei Pink Floyd și On An Island, albumul lui David Gilmour, soțul său. A lucrat şi ca jurnalistă, scriind vreme de doi ani editoriale pentru Sunday Times. În 2021 a semnat introduceri la noi ediții ale memoriilor lui Charmian Clift – Peel Me A Lotus și Mermaid Singing –, precum și la Three Summers, cartea scriitoarei clasice din Grecia Margarita Liberaki. Polly Samson a fost aleasă fellow de Royal Society of Literature în 2018.
scrie un comentariu