polirom.ro

Patriarhatul e dur ca o stâncă. Feminismul, precum oceanul, e fluid, puternic, profund, are complexitatea infinită a vieţii, se mişcă în valuri, curenţi, maree, uneori în furtuni furioase. La fel ca oceanul, feminismul nu tace. – Isabel Allende, „Ce vrem noi, femeile?”

De multe ori se întâmplă ca personalitatea şi viaţa unui scriitor să ne farmece aproape mai tare decât operele sale sau să ne facă, mai ales, să vrem să citim tot ce a scris vreodată. Aşa s-a înfiripat şi această poveste de iubire cu noua carte a lui Isabel Allende, „Ce vrem noi, femeile?”, o celebrare suavă a femininului, a vieţii, a iubirii necondiţionate, dar şi o colecţie de avertismente obiective cu privire la nenumăratele nedreptăţi pe care omenirea le are încă de reparat în ce priveşte condiţia femeii.

Cei care o citesc pentru prima oară pe Isabel Allende vor descoperi o femeie matură, cu experienţă îndelungată în tot ce înseamnă viaţa cu provocările şi greutăţile ei, alături de toate acele momente care se apropie de o perfecţiune a iubirii fără limite. Fragmentele despre Panchita, mama ei, despre bunicul ei sau despre fiica pe care a pierdut-o în urmă cu mai mulţi ani întregesc portretul unei cărţi care dăruieşte nespus de multă onestitate şi candoare.

„Ce vrem noi, femeile?” este despre fiecare cititoare şi cititor deopotrivă. Viaţa lui Allende, intensă şi autentică, se regăseşte aici în forma unei călătorii în care suntem invitaţi de una dintre cele mai cunoscute scriitoare ale prezentului.

Femeile care au influenţat-o, care au fermecat-o prin propriul lor destin, cele care au înfruntat greutăţi şi cele care au ştiut să definească cel mai frumos prietenia sunt toate „mujeres del alma mia”  (titlul original al cărţii – „Femeile sufletului meu”), va scrie Allende.

Dură şi blajină în egală măsură, întrebările scriitoarei din această carte ne reorientează valorile către ceea ce contează cu adevărat în viaţă şi ne amintesc de drumul pe care îl avem de urmat pentru a trăi în armonie cu propriul sine, eliberat de norme, aşteptările celorlalţi şi prejudecăţi:

„E imposibil să te încadrezi în ceea ce ne impun publicitatea, piaţa, arta, mijloacele de comunicare şi obiceiurile sociale. Având ca ţintă stima noastră de sine destul de scăzută, ne vând produse şi ne controlează. Transformarea femeii în obiect e atât de predominantă, că nici nu ne dăm seama, iar în tinereţe ne transformă în sclave. Feminismul n-a reuşit să ne scoată din această sclavie. Scăpăm de ea doar cu vârsta, când ne transformăm în fiinţe invizibile şi încetăm să mai fim obiectul dorinţei, sau când vreo tragedie ne zguduie până în măduva oaselor şi ne confruntă cu ceea ce e fundamental în viaţă.”

Viziunea sa asupra condiţiei actuale a femeii în societate este una obiectivă şi optimistă, cu precădere datorită faptului că vine din partea cuiva care a creat încă din 1996 o fundaţie (în memoria fiicei sale) care ajută femeile şi copiii din lumea întreagă, sprijinindu-i în parcursul lor către drepturi egale şi şanse reale la o viaţă sigură şi prosperă.

„Pentru prima dată în istorie există milioane de femei educate, informate, cu acces la sănătate, conectate între ele şi dispuse să schimbe civilizaţia în care trăim”, scrie Allende în această carte, împărtăşind, la fiecare pas, din crezurile sale, care au ghidat-o până în acest punct al vieţii.

Tot ea este cea nu se fereşte să scrie tăios despre inegalităţile lumii în care trăim, despre nedreptăţile în faţa cărora societăţi întregi închid ochii, iar justiţia nu îşi îndeplineşte misiunea:

„Violenţa împotriva femeilor e universală şi la fel de veche precum civilizaţia însăşi. Când se vorbeşte de drepturile omului practic se vorbeşte de drepturile bărbaţilor. Dacă un bărbat este lovit şi privat de libertate, asta se numeşte tortură. Dacă aceleaşi lucruri le suportă femeia, se cheamă violenţă domestică şi în cea mai mare parte a lumii reprezintă încă o chestiune privată. Sunt ţări unde a ucide o fată sau o femeie pentru o problemă de onoare nici măcar nu se raportează.”

sau

„De ce agresiunea nu e considerată o problemă de drept civil sau de drept al omului? De ce e trecută sub tăcere? De ce nu se declară război împotriva violenţei aşa cum se declară război împotriva drogurilor, a terorismului sau a crimei? Răspunsul e simplu: violenţa şi frica sunt instrumente de control.”

În acelaşi timp, prin această retrospectivă parţială a unei vieţi şi viziuni asupra lumii, ne sunt oferite sau, mai degrabă, reamintite şi instrumentele pe care le avem pentru a echilibra balanţa universală, pentru a corecta, prin eforturi neîncetate, nedreptatea. De la educaţie şi până la empatie şi iubire, astfel de îndemnuri se regăsesc în cartea care stă martoră în faţa unei vieţi care ne cucereşte într-un fel aparte, desăvârşit.

La 78 de ani, Isabel Allende îşi răsplăteşte cititorii din lumea întreagă cu o carte nepreţuită, una pe care ne-am dori-o de la toţi scriitorii noştri preferaţi. O carte-mărturisire, o destăinuire tainică şi veritabilă în faţa celor mai buni prieteni.

Isabel Allende, „Ce vrem noi, femeile?”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, nr. pagini: 200, traducere: Cornelia Rădulescu


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de L’odyssée Belle pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here