elefant.ro

Circulă adesea, între scepticii și lucizii neobosiți, dar și printre curioșii hermeneuți ai propriilor (și nu numai) demersuri poetice, următoarele întrebări sau, măcar germeni ai unor mai cuprinzătoare interogații: pentru ce poezia? La ce poate ea, practic, cotidian, utilitar servi sau măcar contribui? Care sunt amestecurile sale în viața noastră politic-socială, civică, familială? Are poezia ecouri salutare, ajutătoare în existența noastră dinaintea spiritului?

Bogdan Crețu povestește într-una dintre amintirile sale alături de poetul Emil Brumaru, într-o manieră jovială, dar prin aceasta cutremurătoare și reală, un episod care poate constitui o variantă de răspuns la întrebările enunțate mai sus. Aflat la o terasă, criticul este abordat agresiv de un bărbat care dorește să-și revendice locul pe care acesta îl ocupa la o masă. Atitudinea sa este ostilă, violentă și interlocutorul său se găsește în situația nevoii de aplanare a unui conflict deschis. Începe să recite versuri din Emil Brumaru, atent (și neîntâmplător) culese din imaginarul erotic al acestuia. Bogdan Crețu povestește cum, înmărmurit, bărbatul vindicativ devine dintr-o dată pașnic, blând și cei doi cad, fulgerător, la pace. Acesta este un exemplu izolat, dar grăitor pentru demersul mult mai larg căruia manifestul Ruxandrei Cesăreanu i se circumscrie – un exercițiu de onestitate cu sine și cu ceilalți în încercarea de aplanare și salvare a unui suflet colectiv nevindecat.

Apărut într-un context literar românesc sărac în manifeste de timbrul acestuia, poemul de față descătușează de clișee patriotarde, deși deloc apolitic, dezminte și demistifică, în speranța unui orizont vindecător. Exercițiul nu este, însă, de natură strict colectivă, deși descrie traumele istoriei recente ale unui popor, ci el privește și asumă o perspectivă terapeutică, orientată către propriul eu și afirmă un adevăr care privește în egală măsură intimitatea și ansamblul.

Depresia de țară se poate preschimba/ oricând în depresie personală.

Colectivitatea înseamnă individualitate, se răsfrânge înspre cea din urmă, o afectează, uneori o domină și este imposibilă în absența ei. Ruxandra Cesereanu descrie un peisaj românesc urban marcat de friguri și însingurare, din care viața, blândețea, adevărul au fost evacuate și în care neliniștea, agitația și impostura clocotesc.

țara se vede ușoară ca fulgul în/ iarna cu miros de plăcintă./ să-ți povestesc acum o scenă/ dintr-o duminică printre blocuri./ un porumbel cu chips în clonț/ dintr-o pungă spartă,/ botinele murdare ale unei fete în drum/ spre biserică,/ un automobil care claxonează/ fiindcă o bătrână trece prea încet strada.

Există aici o captare a nuanțelor pestrițe care ne compun viața ultimilor treizeci de ani, de la pungile de chipsuri abandonate la galopul nerăbdător al omului modern, pentru că obișnuințele, reflexele, țara sunt xeroxate și (pare că) la nesfârșit imitabile.  

Apoi ne trezim într-o peșteră cu levitația interzisă. Dubla sugestie a claustrării definește ideea perimată, prin suprasolicitare ori asumare șchioapă a ideii de libertate în mentalul colectiv românesc. Recăpătată, ea nu a renăscut, ci s-a rostogolit într-o repetare și repunere în scenă, sub dirijarea altui decor, servind ca instrument decorativ în discursuri politice de inspirație mimetică.

Angoasele dospesc la cald și se zbârcesc la rece/ în vreme ce prin hublouri se zăresc capete/ de bolnavi.

Acesta este tabloul unei Românii care a dospit și s-a zbârcit cu o rapiditate haotică, de neînfrânt, care a crescut și a descrescut odată cu generații care și-au purtat memoria și dramele fără să le împace, adesea fără să le înțeleagă. Au rezultat mâhnirea și voci asemenea celei a Ruxandrei Cesereanu, care spun netrucat o poveste, fără teama recurgerii la afect. Eu am făcut din țară o casă a întristării. Nimic mai comprehensiv decât o afirmație ca aceasta care își recunoaște casa, chiar dacă ea e concomitent miezul unei tristeți recunoscute și reacumulate permanent.

Trăim-murim iar în fundal o fanfară de îngeri/ în costume naționale.

Speranța nu este, totuși, perdantă în acest joc al recunoașterii, al onestității și repovestirii, iar spiritualitatea apare, la rândul său, ca o constantă, pentru că nu i-a fost niciodată străină disperării, dezamăgirii, neputinței.

să știi că nu e noapte în care să nu mă tem/ de Hristos din ceilalți,/ dar nu e nici noapte în care să nu știu că fiecare/ va învia măcar pe jumătate,/ chiar și eu voi face la fel.

Dublul destinatar (prietenul și țara, țara și prietenul) al acestui poem-manifest invită nu la intimism, ci la deschiderea unei teme dureroase (și prin actualitatea ei) către abordarea ei umană, personalizată, care-și speră parteneri de dialog la fel de blânzi în propriile dureri și năzuințe.

Ruxandra Cesereanu, Scrisoare către un prieten și înapoi către țară, Editura Paralela 45, anul publicării: 2019, nr. pagini: 69


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Amauri Mejía pe Unsplash (crop)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here