De un autor premiat cu râvnitul Nobel nu te poți apropia decât cu sfială și (legitim) respect. Credincioasă devizei sale – de a nu scrie decât pentru nevoia proprie, imună la reacția publicului („Succesul nu înseamnă mai nimic pentru mine. Nu are aproape nicio influență asupra a ceea ce fac sau asupra felului în care mă privesc pe mine însămi. Trăiesc pentru a scrie.”) – Ernaux pare să își dorească să spulbere imaginea respectului datorat autorului, prefațându-și excursul literar cu cuvinte tabu, ca și cum și-ar dori să-și expună cititorii unei unde de șoc menite să-i vindece de judecăți moralizatoare:
„Mi s-a părut că scriitura va trebui să tindă spre așa ceva, această impresie pe care o provoacă scena actului sexual, această angoasă și stupoare, o suspendare a judecății morale.”
În mod cert, literatura livrată de Annie Ernaux, (premiata cu Nobelul pentru literatură în anul 2022), cel puțin cea din volumul „Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei”, nu este destinată cititorilor pudibonzi.
Dacă, după cum ea însăși declară, „nu există decât două feluri de literatură: cea care reprezintă și cea care caută”, scriitura ei e, în mod cert, una a (auto)căutării, care forțează atât limitele memoriei, cât și pe cele ale literaturii.
În „Pasiune simplă” se vor regăsi, probabil, asumat sau nu, multe femei ce trăiesc în zodia iubirii carnale, supuse, inexorabil, uzurii datorate trecerii timpului. Grație autenticității scriiturii lui Ernaux, oricine poate recunoaște semnele ardorii așteptării partenerului, suspendării timpului scurs între întâlniri, trăirii decepțiilor abisale ale părăsirii, toate înscrise sub imperativul consumării dragostei fizice ca scop în sine, independent de orice considerent de ordin moral, sufletesc ori social, dar cu conștiința duratei limitate a unei astfel de arderi.
„Număram de câte ori am făcut dragoste. Aveam impresia că, de fiecare dată, relației noastre i se adăugase ceva în plus, dar și că această acumulare de gesturi și plăcere avea cu siguranță să ne îndepărteze pe unul de celălalt. Epuizam amândoi un capital de dorință. Ce era câștigat în ordinea intensității fizice era pierdut în cea a timpului.”
În logica dragostei fizice orice judecată de altă natură devine factice, lovită de nulitate, motiv pentru care găsim perfect justificată lipsa contextualizării relației cu A: nu contează ce caracter are el, nici măcar de unde vine (cu excepția unei indicații vagi la „o țară din Est”) sau cum a început iubirea lor. Totul gravitează și capătă sens doar în jurul unui singur lucru – „dorința lui și lipsa lui de dorință” – atât de mult încât, la final, luxul nu se mai obiectivează în formele obișnuite (mantouri de blană, vile pe malul mării) ci, pur și simplu, în a putea trăi o pasiune pentru un bărbat sau o femeie.
„Confesiunea adolescentei” gravitează în jurul binomului conceptual „pasiune- rușine”, ilustrând atât modul social, cât și cel personal de raportare la actul iubirii carnale și la ideea de virginitate. Dacă în 1958 a te dărui necondiționat unui bărbat reprezenta motiv de profundă stigmă socială, generând, în cascadă, un val de oprobriu public („un pic cam curvă”), condamnând la singularitate și singurătate, 10 ani mai târziu, sub influența liberalizării sexuale, ideea „corpul meu îmi aparține” redă, fie și parțial libertatea de a dispune, în voie, de propria intimitate.
Acolada celor 10 ani compactează cele mai profunde tulburări, psihice și fizice, pe care tsunamiul marginalizării sociale l-a generat în tânăra Annie Duchesne: de la episoade bulimice, la anatemizarea propriei dorințe („conștientizarea îngrozită a puterii dorinței trezite de mâna și gura acestui băiat înalt și firav”), de la proiecte imposibile de transformare a propriei persoane într-o alta, conformă cu canoanele sociale, totul este experimentat, iniţial, cu furie și durere, ajungând, finalmente, să fie filtrat prin pasiunea crescândă pentru studiu și literatură, revelând originea violentă și dureroasă a identității de scriitoare.
„Confesiunea adolescentei”, grație tentei sale de studiu de caz, date de consemnările de tip clinic ale autoarei, ar putea servi drept călătorie terapeutică de sondare a abisurilor (in)conștientului, spre a scoate de acolo cele mai traumatice și stigmatizante momente, pentru a le decela sensul și a le retrăi cu obiectivitatea distanțării față de trecut, încadrându-le, conceptual, în poza mai mare a propriei vieți.
Proza lui Ernaux este recursul sincer și necosmetizat la explorarea onestă a tărâmului pasiunii și al autenticității lăuntrice.
Annie Ernaux, „Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei”, Editura Pandora M, anul publicării: 2022, nr. pagini: 208, traducere: Mădălina Ghiu şi Vasile Zincenco
Puteţi cumpăra cartea de la:
scrie un comentariu