Debutul lui Claire Alexander, Trei ani de singurătate, tradus recent și la Editura Litera, construiește un univers original și autentic, în același timp, al singurătății, al depresiei survenite după abuz și traumă. Și reconstruiește, sub semnătura autoarei care a scris pentru The Washington Post, The Independent și The Huffington Post, un nou univers al renașterii prin iubire, prin prietenie, prin grija pe care ne-o poartă uneori cei care intră în viețile noastre pentru a sprijini însăși vindecarea.
Meredith Maggs nu a mai ieșit din casă de trei ani de zile. Mai exact, de 1214 zile, petrecând tot acest timp gătind diverse prăjituri, comandând online și lucrând de acasă. Singurul prieten tăcut care nu sparge singurătatea decât prea puțin e motanul Fred, cadou de la prietena cea mai bună a lui Meredith, Sadie. Sadie e cea care îi acceptă această izolare, o acceptă pe Meredith pe de-a-ntregul, îi înțelege momentele în care nu o poate primi și se bucură de clipele pe care le poate avea alături de ea și de cei doi copii ai săi atunci când Meredith se simte suficient de bine pentru a lăsa prezentul să îi inunde viața.
Susţineţi citestema.ro:
Își ocupă timpul cu puzzle-uri de mari dimensiuni și cu lectura, preferatele ei fiind poemele autoarei Emily Dickinson. Aceste demersuri nu sunt ușoare, sunt necesare. Dincolo de un grup de sprijin online, singurătatea apasă ca un buton uriaș pe care o mână invizibilă îl ține acolo suspendat, într-o așteptare dureroasă și nevăzută:
„Faptul că trăiesc singură și nu mă distrage nimeni nu înseamnă că sunt neapărat mai eficientă decât alții. În unele zile, nici măcar nu fac duș.
Duminica e ziua cea mai grea, dar fac tot ce pot ca să umplu spațiul gol. Iau ziarele care mi-au fost livrate, le separ pe secțiuni și le înșir pe masa din bucătărie. Coc prăjituri și umplu ceainicul, chiar dacă sunt singură. Prăjituri, farfurii, cuțite și șervețele, și poate să treacă drept o masă în familie.”
Singurătatea și depresia sunt într-un joc al lor, iar pentru Meredith totul iese la iveală treptat, prin fraze scurte care îi trădează pe loc greul prin care trece: „O zi care se întinde în fața mea și n-am cu ce să o umplu este iadul meu personal”. Din această pâclă iese încet-încet și datorită prezenței lui Tom, angajat al unei organizații caritabile care are misiunea de a oferi „companie, prietenie și sprijin oricui are nevoie”. Treptat, respectându-i spațiul, nevoia de liniște, înțelegând atunci când nu îl poate vedea, Tom îi devine prieten.
Romanul lui Claire Alexander nu e deloc previzibil. Urmărește cu răbdare și atenție universul din interiorul casei sale, în paralel cu universul interior, cu sinele care se dezvăluie treptat, cu trecutul care iese la iveală pe măsură ce din ce în ce mai mulți oameni intră din nou în viața lui Meredith (mama ei, sora, un puști din vecini). În paralel, Meredith își face curaj să iasă din casă după ce reușește, prin forța prieteniei, prin spațiul creat de oameni în care are încredere, prin orele de terapie pe care le face constant. Până își recucerește teritoriul abandonat în urmă cu trei ani, analiza modului în care timpul trece în timp ce nu iese din casă e o dovadă a modului în care își privește propria existență, ca un uriaș care sculptează un bob de orez cu un ac fin:
„Timpul trece atât de greu, de parcă ar merge înapoi. Abia dacă mă uit la ceas, pentru că mă bazez pe poziția soarelui ca să-mi desfășor rutina limitată. Dacă soarele e sus, ar trebui să mă fi spălat deja pe dinți. Dacă a atins acoperișul casei roșii de cărămidă din spate, a trecut binișor ora cinei. Dacă a început să urce la fereastra din stânga a bucătăriei, ori am stat prea mult trează, ori m-am trezit prea devreme.”
Claire Alexander reușește, din acest punct de vedere, prin protagonista sa și povestea aleasă, să desăvârșească o sculptură atent lucrată a tristeții și a bucuriei în egală măsură. Punctul pe „i” îl pune, din nou, în două propoziții simple, lăsând cititorilor spațiu și timp de gândire, educându-i pe furiș în fața inamicului nevăzut: depresia, abuzul, trauma: „Nu există o ierarhie a abuzurilor. Trauma e complexă și profund personală”. Ceea ce Meredith reușește este aproape o oglindă a modului în care Claire Alexander și-a construit romanul. A scos la iveală treptat, fără grabă și, mai ales, deloc previzibil, modul în care se poate reveni către viața exterioară, cu multă răbdare, cu efort și încredere și cu sprijin din partea unor oameni apropiați. Meredith înflorește treptat în vreme ce romanul coboară în profunzimile sufletului și trecutului ei. În ambele planuri există o armonie pe care autoarea a orchestrat-o doar în aparență fără efort, căci doar munca din spatele acestor pagini pot da rezultatul unei povești care să cucerească prin adevărul rostit scurt, ca o furtună de vară.
Claire Alexander, „Trei ani de singurătate”, Editura Litera, anul publicării: 2023, traducere: Mihaela Serea, nr. pagini: 416
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Terrah Holly / Unsplash
scrie un comentariu