„Scopul vieții și morții oricărei familii e să zămislească trădătorul care până la urmă îi va șterge definitiv memoria. Dorește cineva să comenteze?” – Cormac McCarthy, Pasagerul
Născut în 1933, scriitorul Cormac McCarthy a încetat din viață anul trecut. În toamna anului 2022 a apărut dipticul romanesc alcătuit din Pasagerul (The Passenger; Humanitas Fiction, 2023) și Stella Maris (Humanitas Fiction, 2023). A scris până aproape de finalul vieții, lăsând în urma sa un testament care vorbește despre frumusețea și suferința vieții, despre geniu și nebunie, despre vis și realitate. Pentru Cormac McCarthy însă, „subiectul e mereu realitatea”. Despre dipticul amintit, tradus la noi de Iulia Gorzo, The New York Times scrie că „să citești Stella Maris după Pasagerul e ca și cum ai încerca să prelungești un vis”. McCarthy a răspuns, prin aceste două ultime romane, la întrebările pe care, fără îndoială, le-a avut de-a lungul vieții despre tot ceea ce e existența umană.
Protagonistul din Pasagerul e Bobby Western, cel care lucrează ca scafandru salvator și care în una dintre misiunile subacvatice dă peste o aeronavă scufundată din care lipsește cutia neagră. În același timp, deși ușa avionului nu fusese deschisă înainte de scufundare, pare să lipsească și unul dintre pasageri. La scurt timp după această constatare, Bobby e urmărit de niște indivizi care nu capătă un chip anume, ar putea fi implicat Departamentul de Stat și, în egală măsură, amintirile din trecut încep să capete contururi din ce în ce mai prezente în noua viață de fugar la care ajunge personajul principal. Îndrăgostit de sora sa, un geniu al matematicii, internată în adolescență la Stella Maris, protagonistul din Pasagerul e cel prin care toate întrebările cu privire la existență, la iubire, la ceea ce e interzis sau permis devin posibile.
Sfârșitul tragic al vieții celei pe care o iubise, fantoma tatălui său, responsabil pentru crearea bombei de la Hiroshima și propriile greșeli devin zidurile care se apropie din ce în ce mai tare, în vreme ce „se afundă într-un întuneric pe care nici măcar nu-l poate înțelege”. Într-un fel, e o scufundare întâmplătoare, un fapt minor prin care putem trece la un moment dat în viață pentru a ne trezi aruncați în tumultul unei noi existențe sau pentru a ne vedea cu adevărat greutatea pe care o ducem, pentru a lăsa deschisă ușa prin care trecutul, dar și un plan al oniricului ar putea da năvală:
„Tu crezi că, dacă te-ai ars vreodată cu ceva, poți să mergi mai departe și să uiți. Dar de fapt nici măcar nu te urmărește. Ci te pândește. O să te pândească mereu.”
Goana și pânda sunt prezente, condiții esențiale pentru acest drum pe care Bobby îl face și de-a lungul căruia se nasc întrebările, se lămuresc pe jumătate dileme existențiale sau se trimit semnale dinspre o realitate diferită, cea care o completează pe cea pe care ceilalți o pot vedea.
În nenumărate feluri, McCarthy dă tot ceea ce are mai bun ca scriitor în acest diptic și-și încheie apoteotic cariera, lucrând cu o luciditate remarcabilă și cu o măiestrie a țesătorului care nu s-a oprit niciodată, în niciuna din zilele vieții sale, din munca pentru care părea că este născut. Despre explozia bombei de la Nagasaki, scrie:
„În acea fantomă micotică înflorind în zori ca un lotus malefic și în topirea solidelor nemaitopite vreodată până atunci era un adevăr care avea să reducă la tăcere poezia timp de o mie de ani. Ca o vezică imensă, au spus ei. Ca o creatură a mării. Unduind ușor la orizontul apropiat. Apoi zgomotul de nedescris. Au văzut păsări pe cerul dimineții aprinzându-se și explodând fără un sunet și căzând la pământ în arcuri lungi ca niște confetti aprinse.”
În conversații lipsite de liniuțe de dialog, în astfel de descrieri, în rememorări, în întrebările și răspunsurile despre care s-ar putea scrie o cronică separată se află măiestria celui care pune Pasagerul față în față cu dilema omului modern, făcându-l mai atent ca niciodată la ceea ce se poate sfârși oricând sau la ceea ce se poate transforma oricând într-o realitate care să nu mai aibă nimic de-a face cu ce a fost până în urmă cu o zi.
Sora lui, Alicia, cea care îi apare uneori în vis ca o zeiță grecească, un geniu al matematicii și un om pentru care existența pe acest pământ îi era neîncăpătoare și pentru care nu se potrivea nicicum e cea care alege să abandoneze o lume pentru care nu reușește să rezolve ecuația unui mod posibil de a fi. Iubirea dintre ea și fratele ei e imposibilă, nu există alte întrebări, totul e deja cunoscut, e un început al lumii care a ajuns cu mult mai devreme într-o existență care nu e pregătită. Existența Aliciei ajunge astfel să fie cel mai bine descrisă de unul dintre răspunsurile din Pasagerul, chiar de dinainte de a o cunoaște mai bine prin romanul Stella Maris:
„Suferindul și suferința aveau să se mistuie laolaltă fără deosebire până când jalnicul liant avea să fie în sfârșit îngropat și ploaia avea să spele pietrele pentru noi tragedii.”
Nu este despre fizică, despre chimie sau despre matematică, nici despre ceea ce reprezintă un geniu în raport cu lumea, ci despre tot ceea ce reușim să construim și să înțelegem până în punctul în care nu reușim să acceptăm o altă realitate, una în care ființe bizare, precum cele care o vizitează pe Alicia, ar putea fi reale, ar putea face parte din aceeași existență pentru care nu suntem încă pregătiți:
„Realul și imaginarul pălesc la fel cu timpul. Evenimentele ne rămân în memorie într-un fel de contopire cam dăunătoare realității. Te trezești dintr-un coșmar cu o oarecare senzație de ușurare. Dar asta nu șterge coșmarul. E mereu acolo. Chiar și după ce-l uiți. Sentimentul obsedant că n-ai înțeles ceva persistă multă vreme.”
Umanul e redus la ceea ce cunoaște și ce poate îndura, teoriile rămân la nivelul unor posibilități palpabile (e Bobby urmărit cu adevărat sau e doar diluarea realității sub greutatea unor experiențe imposibil de dus altfel?). Explorarea sinelui se face la McCarthy prin una dintre cele mai frumoase metafore de care a avut vreodată parte literatura.
Angoasa, teroarea, anxietatea sunt forme apropiate care vin dintr-o existență diferită, cea din care fac parte Puștiul, piticul sau maestrul de ceremonii? Sunt halucinații sau sunt aceste ființe mai autentice decât ceea ce trăim în fiecare zi? Și dacă sunt reale, acesta e mesajul pe care vor să îl transmită unei lumi mult prea ordonate și care nu reușește decât să se autodistrugă:
„Visul ne trezește ca să ne spună să ținem minte. Poate că nu-i nimic de făcut. Poate că întrebarea este dacă teroarea ne avertizează în privința lumii sau a noastră. Lumea nopții din care te trezești brusc în pat, gâfâind și în sudori. Te trezești din ceva ce ai văzut sau din ceva ce ești?”
Poezia pe care o strecoară McCarthy în aceste ultime două romane depășește ceea ce a scris, e o mărturie extraordinară a felului în care propriile dileme sunt pânza albă peste care cea din urmă pictură va deveni o capodoperă. Căutați răspunsurile în proza lui Cormac McCarthy, descoperiți mesajul pe care îl lasă moștenire celor care i-au îndrăgit opera sau celor care, așa cum s-a întâmplat anul trecut, l-au descoperit pentru prima oară prin ultima sa scrisoare pe care a trimis-o lumii. Suntem pasagerii unei existențe trecătoare și, în același timp, putem fi pasagerul misterios care lipsește din aeronavă, parte dintr-o existență tulburătoare și captivantă, prezentă în Pasagerul și Stella Maris.
Cormac McCarthy, „Pasagerul”, Editura Humanitas fiction, anul publicării: 2023, nr. pagini: 400, traducere de Iulia Gorzo
Cormac McCarthy, „Stella Maris”, Editura Humanitas fiction, anul publicării: 2023, nr. pagini: 216, traducere de Iulia Gorzo
Puteţi cumpăra cărţile de la:
Fotografie reprezentativă: Tim Marshall / Unsplash
scrie un comentariu