polirom.ro

Recunosc că mă simt intimidată de ideea de a scrie despre poezia lui Mihai Ignat. Unu, pentru că mi-a fost profesor și mereu există această aprehensiune de a scrie despre foștii tăi profesori (pe care am mai experimentat-o, though), că dacă o dai prost. Doi, pentru că tot foștii mei profesori, de-a lungul timpului, la lansările volumelor de poezie ale lui Mihai Ignat, au spus ce era de spus despre universul său poetic, început la volumul Poate noaptea a și-nceput (Cartea Românească, 2017) și continuat cu frigul (elegie) (Nemira, 2018). Inevitabil, o să repet lucruri deja spuse de ei și, în cel mai bun caz, o să nuanțez piste lansate de ei.

Acestea fiind spuse și depășit momentul de anxietatea influenței (și/sau provincialism), Forme de apus, apărut anul trecut la Tracus Arte, continuă și închide un cerc pornit cu primul volum. Nu în sensul în care acesta se termină cu sintagma „poate noaptea a și-nceput”, cum se întâmplă în frigul, cât prin faptul că este o sinteză a fluxului continuu, nediferențiat, de sânge poetic (oxigenat sau plin de toxine) și a unui imaginar mult mai ancorat în real, dar și a brevității, conciziei, tăieturii precise, chiar a mecanicității din Poate noaptea a și-nceput. Abia în frigul se poate spune că renunță definitiv (sau poate nu, cine știe?) la alter-egoul poetic care l-a consacrat, klein, și o dată cu el, și la literaturizarea poeziei, care a fost o constantă în observațiile critice la poezia sa. În Forme de apus nu apar decât câteva referințe culturale înalte, precum gândacii, reprezentarea supremă fiind Gregor Samsa („cîntec negru/ și gîndaci cît/ Gregor Samsa”; „tu gîndac/ perpetuu/ ea carne/ de vită”; „sînt lumi/ care nu se întîlnesc niciodată/ și gîndaci”, „nimeni nu scapă/ și din nou/ gîndaci”), Anna Karenina („trenul Annei Karenina/ s-a defectat/ în locul lui gonește/ promisiunea”) și un strop de pictură clasică („nimeni nu pomenește patetica menstruație/ a Mona Lisei”), reactualizată la modul de percepție contemporan („cîntăreața pop devine în sfîrșit/ dramatică/ atunci cînd călărește goală/ o bilă”), pentru că acum menstruația poate apărea metonimic pe ecrane, prin intermediul videoclipurilor aceleiași cântărețe pop invocate.

Nicio imagine nu este lăsată să se dezvolte prea mult, să aglutineze elemente lingvistice inutile, fiecare sintagmă putând fi o lume poetică în sine: „o luăm de la capăt/ fata care fluiera ca să alunge graurii/ bărbatul care își lipea gura de ceafa ei/ ușa care se deschidea scîrțîind/ lumina care păta podeaua/ oglinda care nu reușea să arate ipocrizia/ pantofii care/ se despărțiseră/ dulapul care era/ prost/ unghiile ojate cu roșu aprins”. Imaginea rămâne vizibilă cât să aibă timp ochii să o înregistreze, lăsând creierul să proceseze informația vizuală în timp ce focusul este mutat pe altă secvență, tot vizuală sau nu. Iar această succesiune rapidă de secvențe creează atmosfera de „post-mihai”, post-orgasmică: „ce șoc pe actrița porno/ căreia i se spune că urmează să joace în filme/ categoria «grannies»/ romantismul/ e propunerea designerului pentru această/ primăvară”, „susținînd armonia și sexul/ non-penetrativ/ n-a rămas nimic neplîns/ pășesc pe acest drum cu picioarele mele/ non-fictive/ urîțenia trimite mesaje/ disperate”, „am văzut cum se întunecă/ tot cerul și atunci teama/ și atunci teama/ a început să-mi circule/ prin vene/ coropișnițesc tot/ era atât de frumos/ că voiam să se termine”.

Cum totul s-a terminat demult, nu au rămas decât spaimele și glitch-urile memoriei, care asociază diverse elemente, ale intimității imediate sau ale percepției corporale, creând realități post-coșmarești: „o lume sinistră/ cu copii răpiți și bocete/ o lume închisă/ în sertare/ de pe buze picură salivă”, „dragostea ar lumina/ mai tare decît ura/ să fii cît de rău/ poți fi/ urme de vară/ o să fie rău/ apoi și mai rău/ dup-aia mult mai rău/ îngrozitor de rău/ apoi vei avea/ orgasm/ deși nu vei fi mușcată/ de buze”, „cerul e o blană de cîine”. Din aceste asocieri outrageous sau uncanny, rezultă și noi realități lingvistice, ca deja citatul „coropișnițesc tot”, dar și altele: „ne hidoșim” (acesta fiind tot poemul), „un kamikaze al viziunii continue/ soartă-mă”, „«consexualizăm», spune altcineva”, „lumea sapă gropi/ și adulterează”, „moarte-mă, proasto!”; asta se întâmplă pentru că, la finalul zilei post-orgasmice, „limbajul mă strangulează mă/ face al lui/ fie că vreau fie că nu/ așa că mai bine vreau”, întorcând astfel feminismul[1] împotriva sa.

Pe de altă parte, această tăietură abruptă, aproape dramaturgică, lasă destul de des poemul „piesă de teatru” în suspensie, într-un permanent final deschis: „concepi și o retragere dintre obiecte/ unele șlefuite/ cîteva capabile să intre/ în”, „lacrima care nu alunecă/ pe dinafară/ ci”, „cîntecul pământului/ nu-l aude decît”. Poemele secționate, sacadate, sunt dublate pe alocuri și de repetiții ca: „nu poezie nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu nu/ nici vals/ poate crepuscul/ cînd repetiția ține loc de semn al exclamării/ în pămînt”, „vorbim repede repede repede/ orașul urcă/ maree ascunsă/ în țevi și canale/ vorbim foarte foarte repede atît de repede că/ suneteleseciocnescintrăuneleînaltelesecomprimă”, „insule în soare și omul/ care vorbește prea aproape/ de fața mea/ ce dracu ce dracu ce dracu ce dracu ce dracu/ ce dracu”.

Nimic din toate acestea (tehnică, tăietură, imaginar poetic) nu este străin de poezia lui Mihai Ignat, cum am afirmat la început. Ce diferă este modul în care combină elemente folosite în celelalte două volume menționate, ajungând la o formulă și viziune care esențializează experiența umană a singurității, care este mereu în și cu tine, chiar și în orgasm: „nu aștept roua, ci/ mica moarte/ poate și/ un zid ciuruit”.

priviți această femeie

cineva minte prin toți porii

gurile fac ziua

mult mai bogată

răutarea pură

se naște foarte ușor

dintre cracii ca niște bețe

ai fumătoarei cu aparat dentar

nici măcar nu mă doare

rămîne uimirea

un cîine scuipat

de forțele întunericului

întunericul lătrat

de botul fără dinți

dintre craci

***

ea este corpul

de sub mine

restul nu mi-l pot aminti

mă golești

faci și tu o viață acolo

preatîrziul a cam început

ghemuit fetal

un ăla așteaptă boala

ochii mari provoacă zombi-duioșie

el construiește oboseli

și să nu mă întrebi

„care el?”

că oricum, adică opusul

căldurii umane

***

am o femeie în minte

zeii – zei pe dracu –

ne vor găsi schimbați

doar niște instanțe

nu sînt fericit

prea multe cărți, ale mele

adică

nu-i așa simplu

respirații prea scurte

asta sunt

doar că nu li se spun respirații

numai că

acolo eram eu, nici tînăr

nici bătrîn, nici faimos

nici anonim

și aveam o femeie

în minte

de acum înainte, cînd vreau să scriu

o să mă zvîrcolesc     


[1] Conform anumitor feministe (nu e clar dacă aparțin vreunui val sau postfeminismului), lucrurile pentru care au luptat primele feministe sau cele din valul al doilea sunt o realitate, cum ar fi: egalitatea de șanse, egalitatea la locul de muncă din punct de vedere financiar, egalitatea din punct de vedere cultural (adică bărbații nu mai au comportamente misogine față de femei și nu le mai alocă doar rolurile tradiționale, nu le mai abuzează etc.). Pe de altă parte, să spui că nu mai există oricare din realitățile de mai sus pentru că au fost eradicate nu este neapărat cel mai sănătos mod de raportare la realitate, mai ales dacă vrei, ca femeie, să „strigi” în public că ai fost violată de un bărbat important (n-are cum pentru că nu mai există nici misoginia, nici abuzul etc.).

Mihai Ignat, Forme de apus, Editura Tracus Arte, anul publicării: 2020, nr. pagini: 74


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Andrey Tikhonovskiy pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here