În „Inimă de arici”, Massimo Vacchetta continuă să povestească despre aceste fiinţe mici şi drăgălaşe care i-au schimbat viaţa. Dacă în cartea precedentă, „25 de grame de fericire”, am făcut cunoştinţă cu acest doctor veterinar care s-a reorientat către îngrijirea aricilor şi am rămas uimit de cât de puternic şi emoţionant era mesajul său, acum am fost realmente încântat să constat că, deşi timpul a trecut, pasiunea lui Vacchetta pentru arici nu s-a atenuat. Dimpotrivă.

Important aici e modul în care doctorul pune în paralel viaţa sa profesională cu cea personală. Mama sa suferă de o boală gravă de plămâni şi are tot mai multă nevoie de îngrijire, în timp ce fiul este mai mereu prins cu aricii săi, care nu contenesc să apară la clinică. Sunt tot felul de situaţii pe care Massimo Vacchetta le redă fără a le atenua din intensitatea trăirii lor directe: arici mutilaţi de maşini de tuns iarba, pui de arici părăsiţi de mame speriate de prezenţa umană, ba chiar şi un câine aparent rătăcit, de care Vacchetta ajunge să se ocupe temporar, îi umplu timpul şi îl rup de la legătura din ce în ce mai fragilă cu mama lui.

„Îmi place să îngrijesc aricii. Mă înseninează. Cu ei, legătura este simplă, imediată, pură. Necontaminată de cuvinte. E linişte, e pace. Fireşte, e şi suferinţă, dar, mulţumită lor, simt că mă aflu în sfârşit în locul potrivit, că pot să ajut pe cineva. În înfăţişarea lor lipsită de apărare îmi regăsesc fragilitatea din copilărie. În ţepii lor îmi văd armura protectoare.”

Este o pasiune dusă la extrem, însă o pasiune sănătoasă, pentru că are la bază dragoste şi empatie. Până şi mama doctorului ajunge să înţeleagă lucrul acesta, după mult timp în care îi reproşează acestuia că se neglijează şi îi spune, nu fără frustrare, că oamenii sunt mai importanţi decât animalele.

Epuizat fizic, dar şi psihic, Vacchetta câştigă, pe ultima sută de metri, timpul de care avea nevoie pentru a se reconcilia cu mama sa. De asemenea, îşi găseşte o parteneră de viaţă care-i acceptă „nebunia”, îl susţine şi îl echilibrează.

Am citit puţine cărţi în ultimii ani care să transmită o dragoste atât de puternică într-un mod atât de simplu şi de emoţionant. În „Inimă de arici” nu e loc pentru patetisme sau sentimentalisme ieftine. Scriitura e fină şi ataşantă, iar mesajul nu are cum să nu te atingă.

Finalul cărţii include câteva sfaturi de respectat atunci când întâlnim arici: cum ne putem da seama dacă sunt sănătoşi sau răniţi, cu ce să-i hrănim şi ce nu e bine să le dăm (laptele de vacă nu le face deloc bine) şi cum ar trebui să procedăm când găsim un arici. Interesant e că ariciul european este un animal sălbatic, ocrotit prin lege, care nu poate fi ţinut pe post de animal de companie. Cel african se pare că poate fi cumpărat, însă recomandarea autorului este să nu facem dintr-un animal sălbatic, obişnuit să trăiască în libertate, prizonierul capriciilor noastre.

Massimo Vacchetta, „Inimă de arici”, Editura Polirom, colecţia Junior, traducere din limba italiană de Anamaria Gebăilă, anul publicării: 2020, nr. pagini: 256


Cartea poate fi cumpărată de la:


Fotografie reprezentativă de Guillaume de Germain pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here