litera.ro

Palomino Molero este un tânăr, înrolat la o bază aeriană, găsit mort, ba chiar măcelărit, într-o stare pe care s-ar pricepe foarte bine să o prezinte tabloidele noastre de astăzi. Misiunea de a identifica făptaşul sau făptaşii ajunge la jandarmul Lituma şi, mai ales, la şeful lui, locotenentul Silva.

Palomino pare, din primele informaţii, un tip sensibil, care ştia să cânte la chitară şi care, din presupunerile investigatorilor, ar fi fost îndrăgostit.

Totul se petrece într-o zonă cu amprente rurale, pustietatea şi căldura fiind noţiuni pe care Vargas Llosa le foloseşte des, creionând mediul în care cuplul pitoresc Silva-Lituma trebuie să descoasă iţele acestui caz aparent complicat din lipsa indiciilor iniţiale.

Lituma, subofiţer fiind – iar Llosa pune accentul pe diferenţa de grade –, este şocat de cruzimea crimei. În schimb, locotenentul, deşi la fel de lipsit de informaţii, lasă impresia că deţine controlul, că e cu un pas înaintea subordonatului său. Conştient de subordonare, Lituma, deşi anticipează paşii anchetei ori chiar cuvintele lui Silva, îşi păstrează pentru sine punctele de vedere şi constată cu mândrie, în gând, că raţionamentul lui corespunde celui al ofiţerului.

În arşiţa şi pustietatea în care se mişcă Lituma şi Silva, ţi s-ar putea părea simplu ca o moarte să nu conteze prea mult. Însă nu e chiar aşa. Crima trebuie rezolvată cumva, poate şi numai pentru că există onoare, dar şi pentru că sunt unii care cred în ipoteze care duc la „peştii cei mai mari”. Pare că uciderea lui Palomino Molero a lămurit nişte calcule pe undeva, a ajutat pe cineva departe de interesele comunităţilor amărâte şi mizerabile în care slujesc cei doi jandarmi.

Personalitatea lui Silva e cea mai interesantă din carte: un tip care aparent deţine controlul unei investigaţii complicate se suprapune unui amorezat de doña Adriana, patroana grăsună a unui birt. Asta face dintr-un roman cu filon poliţist o naraţiune deseori amuzantă, mai ales că mai mereu la mijloc este acest Lituma, veşnic timorat şi uimit, deşi întotdeauna cu aceleaşi gânduri detectivistice ca şeful său.

„Ştii care-i diferenţa între o grăsună şi o femeie bine împlinită, Lituma? Grăsuna e fleşcăită, cu cărnuri atârnându-i, bleagă. Pui mâna şi ţi se înfundă ca într-o materie brânzoasă. Te simţi păcălit, decepţionat. Femeia bine împlinită e zdravănă, plinuţă, are tot ce-i trebuie şi ceva pe deasupra. Totul unde se cuvine să fie. Este bine drămuită şi perfect proporţionată. Atingi şi rezistă, atingi şi-ţi sare mâna înapoi, ricoşează. E mereu ceva în plus, generos din preaplin, te saturi şi mai laşi şi la alţii.”

Lui Llosa i-a reuşit un echilibru între amuzament şi investigaţie detectivistică, totul pliat pe un mediu rural arid, în care deciziile importante se iau undeva, sus, de către „peştii cei mari”. Până la final, misterul este întreţinut şi, deşi parcă ai putea să juri cine este criminalul, nu ai cum să contrazici scenariile care susţin altceva. Frumos, condensat, sud-american.

Mario Vargas Llosa, „Cine l-a ucis pe Palomino Molero”, Editura Humanitas, anul publicării: 2010, nr. pagini: 176, traducere: Mihai Cantuniari

Cartea este disponibilă pe libris.ro şi elefant.ro.

elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here