O carte din care am avut multe de învăţat: „Nimeni” de Philip Schultz

Am citit de curând volumul Nimeni (în original: Failure) de Philip Schultz — e prima mea întâlnire cu acest poet american și traducerea lui Vlad Drăgoi mi s-a părut foarte faină. Inclusiv această alegere pentru traducerea titlului m-a fascinat — care îi aparține și unui poem despre tată care începe așa: „Ca să achit înmormîntarea tatălui meu,/ am împrumutat bani de la oameni/ cărora le era deja dator.“ Retrospectiv, nici nu știu dacă pot spune că poezia lui Philip Schultz este pe gustul meu în întregime și nici dacă Philip Schultz este un poet cu care rezonez într-o măsură impresionantă. Însă simt că am avut multe de învățat din cartea asta din două puncte de vedere: în ceea ce privește traducerea frumoasă a poetului Vlad Drăgoi și stilistic, ca „expresie”, ca un „cum” și „ce” putem face în poezie.

Este o carte care unește multe senzații și relații, este adesea emoționantă și, câteodată, surprinzător de frumoasă. Am aceste sentimente amestecate în ceea ce-o privește pentru că știu că sunt câteva formule și mai multe aspecte ale poeziei sale pe care le-am considerat rigide — sau, mai degrabă, există o prejudecată a mea de cititoare care caută flexibilitate chiar și acolo unde e vorba despre altceva. A fost o încercare câteodată de a mă acomoda și a ieși din zona mea de confort, înțelegând și săpând atunci când voiam să îmi ofer și mie o trecere mai lesne prin liricul acesta ambivalent. Sunt multe poezii și multe părți din anumite poeme care m-au cucerit și, ca să folosesc o expresie mai mult sau mai puțin poetică, „mi-au dat la gioale”. Au fost și anumite trasee, bucăți de versuri și imagini care nu au fost pentru mine și pentru care ori nu am fost suficientă, ori m-am aflat pur și simplu în alt timp și alt spațiu față de Philip Schultz. Am vrut însă să scriu despre cartea asta tocmai datorită acestor sentimente amestecate — ca un reminder că o carte poate să-ți și placă și să nu-ți placă, să fie pe rând și frumoasă și să te pună într-o zonă de disconfort în ceea ce privește structura ei cu care poate, în anumite momente, nu rezonezi sută la sută. Poate că, într-o anumită măsură, o parte din poetica de aici e prea „bărbătească” (absolut deloc sexistă, ci ca expresie a universului masculin, deși pot să înțeleg de ce această exprimare nu e dintre cele mai fericite) — și de aici ușoara mea incapacitate intermitentă de a contura ceva clar în privința-i.

Philip Schultz scrie cu măiestrie și vulnerabilitate (care nu se simte ca vulnerabilitate pentru că este o fațetă naturală, ceva la fel de normal ca respiratul) — poezia sa este adesea grea (și ca structură, dar și în ceea ce privește conținutul). Se simte parcă în fiecare poem o mână sigură și o siguranță poetică ademenitoare. Mi s-au părut grozave în special poemele despre tată, despre căsnicie și despre băieții săi. Ne arată o parte din viață prin niște momente alese „întâmplător” (doar că noi știm că nimic nu e întâmplător în poezie, nici măcar ce e întâmplător). O vacanță. O amintire din copilărie. O întâlnire nepremeditată cu o persoană pe care a scos-o din viața sa. Nu îi e deloc teamă de metaforă și de înfrumusețarea textului, de o anumită sensibilitate și o apetență aproape fățișă pentru manevrarea și modelarea cuvântului.

Poeziile sunt înțesate de o anumită spațialitate și temporalitate — adesea clare, fie că vorbim de Paris, New York, un magazin, o curte, o înmormântare, uneori pur și simplu sunt acolo, fără a face caz din ele, dar poemele strecurându-se atât de bine printre ele. Măiestria lui Schultz vine, poate nu neapărat paradoxal, din forța de a amesteca sentimente „banale” și chiar și niște exprimări pe care uneori poate le-am considera voit emoționante sau pur și simplu siropoase cu universalul și trecerea prin viață, cu umanitatea. O aventură la care nu s-ar băga oricine și care nu i-ar ieși oricui — de aceea este atât de înțesată poezia, de aceea este uneori grea și, probabil, de aceea uneori mi-a fost și mie dificil să ies din hățișul ei. Iar atunci când dădeam de anumite pasaje care mă cucereau, care-mi vorbeau direct în față, eram surprinsă și debusolată. Și faptul că o carte poate să facă asta cu tine este fascinant pentru mine și astăzi.

 Rămâne o carte din care simt că am învățat destul de mult. Și, desigur, a scrie despre o carte este în sine un demers de „cunoaștere” și „înțelegere” — a ta, a cărții și a modului în care a avut loc această întâlnire. Finalizând aceste câteva impresii despre Nimeni, îmi dau seama că mi-a plăcut mult mai mult decât am crezut inițial și, revizitând câteva sublinieri și expresii care m-au zguduit, sunt pregătită să spun că experiența citirii și experiența retrospectivă a lecturii nu sunt întotdeauna una și aceeași și că asta mă bucură.

Las unul dintre poemele mele preferate (și cel care deschide cartea) să vorbească despre Philip Schultz. Și care e probabil una dintre cele mai frumoase chestii pe care le-ai citit în ultima vreme.

Început de noiembrie, duminică dimineața

și deja sunt frunze peste tot.

Pentru început, aș putea să le adun.

Jucăriile de vară ale băieților trebuie duse

în pivniță. Aș putea să fac curat acolo,

sau să repar termopanul.

După ce Eli termină cu școala de duminică,

am putea merge la pescuit, un lucru străin mie,

dar aș putea să învăț, să-i arăt

cît de distractiv poate fi. Era o vreme

cînd petreceam, parcă, mai mult timp împreună.

Și sunt atîtea lucruri pe care nu i le-am mai spus

soției mele, despre cum sufletul mi se atrofiază

din ce în ce mai repede, cum îl simt

ca pe o pivniță în care strîng

tot ceea ce am obosit să trăiesc.

M-aș putea plimba alături de ea,

încercând să-i explic de ce continui

să vorbesc cu fantomele.

Sau aș putea să iau la rînd toate cărțile

în care sfîrșitul tuturor înțelesurilor își arată colții…

Și totuși, e o dimineață atât de frumoasă —

cu lumina ei hipnotică și culorile schimbătoare.

Aș putea sta lîngă geam să privesc frunzele

care, din câte observ, știu exact cum să cadă

de la o clipă la alta. Sau aș putea pierde absolut tot

pentru a o lua din nou de la capăt.

Philip Schultz, „Nimeni”, Editura OMG Publishing, anul publicării: 2021, nr. pagini: 128, traducere: Vlad Drăgoi

Puteţi cumpăra cartea de la: