cronici kooperativa poetică poezie recomandări

O carte inconfortabilă, dură, deosebit de frumoasă: „Thanato Hotel” de Livia Ștefan

Cu poezia Liviei Ștefan am făcut cunoștință prima dată printr-un poem citit pe internet, mono no aware (regăsit ulterior într-o altă formă în Thanato Hotel) & mi-a rămas bine întipărit pe retină așa că atunci când am ajuns la re.volver[1] și lolita32[2], deja eram puțin îndrăgostită de modul în care scrie Livia Ștefan poezie — m-am apropiat cu grijă și întârziere de Thanato Hotel[3] pentru că știam că o să îmi placă foarte mult, dar și pentru că voiam să am o stare cât mai potrivită pentru volumul ăsta și să primesc cât mai multe de la el. Mi-am drămuit bine întâlnirea cu această carte și asta mă bucură, pentru că avem de-a face cu o carte puternică, viscerală și capabilă de a-ți stârni tot felul de stări și imagini. Ne mișcăm cu rapiditate și intensitate prin multe scenarii și referințe — e necesar să fim acolo și să fim pregătiți.

Cartea începe cu traversarea printr-una din multele camere numerotate, camera 429. dolorem ipsum. electric kool-aid, panica noastră că nu mai apucăm să fim fericiți (pag. 7), camere prin care trecem ca prin inconștientul cuiva care nu este acolo să ne întâmpine, dar care lasă suficiente rămășițe cât să înțelegem că aici lucrurile sunt vii și ard, poate de aceea e atât de potrivit versul „motto” al cărții: ce face un om/ lăsat singur în/ mintea/ lui (Radu Nițescu). Aceasta pare a fi senzația care primează în poezia de aici: e libertate și dezlănțuire, iar toate acestea încep curând să prindă și multă semnificație, oricât de întâmplător, senzorial și intuitiv ar fi totul, în spate se mișcă mai multe rotițe care dau un anumit sens. Poate nu sens ca ceva absolut, dar cu siguranță certitudini cu privire la anumite lucruri, fie că vorbim despre comportamente sau credințe.

Ne întâlnim rapid cu un personaj recurent, important – Laura Palmer – care e pe rând și interlocutor și simbol (fie că vorbim despre violență sau o anumită stare a lucrurilor), dar în Thanato Hotel avem de-a face și cu alte referințe care se strecoară treptat și care dau o anumită aură întregului volum. Poeta jonglează tare iscusit poemele lungi, versurile se leagă bine între ele și trece puternic dintr-un loc în altul. Mi se pare adesea că strălucește mai ales în poemele în proză care curg și, spre deosebire de celelalte care au o componentă teoretică mai bine închegată (și sunt totodată viscerale și datorită parcursului, tehnicii, dar și datorită atmosferei), cele în proză sunt mai vii datorită absenței pauzei. Acolo unde pare că nu se mai rupe nimic, pare și că prezentul se înfășoară în jurul nostru și suntem prinși acolo, în acel moment din poemul în proză și nu putem exista în afara lui, „arzând mocnit, în reverii neconforme, consumându-se lent, indecent irațional de singuri.” (p. 39)

Poezia Liviei Ștefan este directă și deloc apologetică, onestă și inconfortabilă, chiar și atunci când vorbește despre lucruri simple: „mai dă-mi o fericire mică de tot/ cu una mare nu știu ce să fac” (p. 71). Te pune adesea față în față cu niște adevăruri pe care nu ai vrea să le înfrunți, cu niște situații care îți ard stomacul și pe care le așezi de obicei într-un sertar al minții la care ajungi mai greu — de exemplu, cum poți să mănânci, să mesteci, să înghiți, să-ți fie foame, chiar să-ți placă mâncarea când în lume e război și chiar în acel moment cineva moare. Livia Ștefan aduce o grămadă de astfel de spații și senzații pe care le știm cu toții și pe care, de obicei, le trecem sub tăcere pentru că dor sau ne sufocă, le aduce aici și nu ni le prezintă, nu le numește, ci le lasă să se desfășoare fără niciun soi de concluzii — iar abia asta dă forță poeziei pentru că nu e treaba ei să te convingă de cum stau lucrurile, ci să te aducă în această zonă în care o simți doar privind-o. Acest lucru mi se pare că îi iese fantastic poetei în Thanato Hotel, o carte inconfortabilă, dură, deosebit de frumoasă, străbătută de o voce căreia nu-i e teamă să-și confeseze frica în fața fericirii, vieții și a morții, iar acest titlu este la fel de inconfortabil și obscen precum conținutul, un hotel al morții pregătit să cuprindă neliniștea și deznădejdea, dezbrăcarea și înființarea în spațiile străbătute de negativ și disperare, „la poftele disperate la crizele de cruzime/ indiferente în fața dezastrelor lumii” (p. 51).

Curajul de a te pune față în față pe tine cu singurătatea ta — un lucru cu atât mai dificil cu cât s-ar presupune o dezgolire completă, la un nivel intim, acolo unde nu te mai poți ascunde — nu doar de lume, dar nici de tine însăți. De fapt, aici este miezul, ajungem des în același loc din care nu putem evada, aceleași obsesii, griji, anxietăți, aceleași frici și bine-cunoscute sforțări, oricât de buni sau răi ne dăm a fi, suntem tot în camera asta în care nu ne mai putem masca și trebuie să ne privim, atunci să vedem „cum supraviețuiești într-o cameră în care nu mai e nimeni altcineva” (p. 10).

 Aici nu găsim vreo siguranță sau atitudine reconfortantă, nu e nimeni care să ne bată pe umăr și să ne spună că e în regulă, că aceste lucruri sunt normale și e firesc să vrei să fugi din această cameră, oricare ar fi ea, indiferent de număr sau senzație. Livia Ștefan te trece prin haos și nu te ține acolo cu forța, dar devii imobil de îndată ce faci cunoștință cu versurile ei. Și asta e suficient să te apese și fascineze în același timp, să te facă să privești în tine și în jurul tău, la imperfecțiune, la dezastru, la frumusețe și grijă (dar și la absența lor), la ceea ce ar putea fi societatea și ceea ce este, „ai bârfit. ai contemplat fără milă. și te ajunge din urmă. ofensivă și de necrezut.” (p. 49)

Mi-a plăcut mult cartea asta și mă bucur că mi-am oferit timp să ajung la ea. Thanato Hotel e cel mai bun volum de poezie al Liviei Ștefan, notează V. Leac pe coperta 4 și cred că are mare dreptate.

camera 309. mono no aware.

se întunecă pe străzile orașului, pe trotuar doi bărbați, în spatele lor se lungește o umbră sărutând apăsat cealaltă umbră, vântul lovește aspru în ceață, unde se termină geaca, un nebun trece lent pe sub felinare, îl urmăresc unind punctul A din care a plecat cu punctul B, unde mai mult ca sigur nu înțelege că va ajunge, cineva scapă un pahar sau o sticlă în bodega prin fața căreia treci, altcineva chicotește, o fată râde cu poftă, pare foarte băută, câțiva stropi lipicioși de bere se scurg pe picioarele ei lungi, pe pulpele albe, vântul mai ghilotinează o dată, torn în toată frumusețea asta frumusețea cealaltă, care se stinge ușor pe străzile astea, printre dâre de lumini și penumbre, printre atâția alții care n-au priceput nimic, care n-au spart nimic, nici n-au mai râs, nici n-au mai chicotit, trec doar, fumând, vorbind, visând, de la un capăt la altul, dintr-un cartier în altul, prin lagărul ăsta urban al libertății, mă întorc în camera mea, unde lumina cade pe pereți în trei icoane diforme, au fost nebunii și mai frumoase, lucruri și mai neînțelese, au fost democrații care s-au terminat ca iubirea, a fost cineva care-a urlat pe ziduri și mai murdare FERICIRE UNDE MORȚII MĂ-TII EȘTI

și n-a răspuns nimeni. (p. 36)


[1]           Debutul la Casa de Pariuri Literare, o videocronică despre cartea asta poate fi urmărită aici: https://youtu.be/it5liaIKtbU

[2]           Volum publicat tot la Casa de Editură Max Blecher

[3]           Am citit un poem din cartea asta aici: https://youtu.be/7GTtqa4Qh1E

Thanato Hotel, Livia Ștefan, Casa de Editură Max Blecher, 2019, nr. pagini: 92

Puteţi cumpăra cartea de la:

despre autor

Ramona Boldizsar

Poetă, mamă, expertă la visat cu ochii deschiși și inventat povești. Scrie despre cărți pentru că le iubește. A absolvit Filosofia și a debutat în 2021 cu volumul de poezie „Nimic nu e în neregulă cu mine” (Casa de Pariuri Literare).

scrie un comentariu