O apă densă și învolburată se revarsă, de fiecare dată, din paginile pe care le scrie Anthony Doerr, cel care și-a obișnuit deja cititorii cu lecturi mărețe precum Toată lumina pe care nu o putem vedea (Pulitzer Prize și Andrew Carnegie Medal for Excellence in Fiction), cartea de memorii Four Seasons in Rome și cel mai nou roman al său, Cloud Cuckoo Land.
Ceea ce surprinde este că Despre Grace, deși romanul său de debut, publicat în 2004, reprezintă o forță în sine, un roman care se ridică la înălțimea tuturor cărților scrise ulterior de Doerr. Romanul a fost premiat cu Ohioana Book Award și finalist la PEN USA Fiction Award, ocupând în același an locul 1 între cele mai bune cărți în lista Seattle-Post Intelligencer și fiind tradus în peste 20 de limbi. De la bun început, Anthony Doerr și-a luat misiunea în serios, dovedind că este un scriitor care va cuceri de la primele pagini o întreagă lume de cititori.
Hidrologul David Winkler are, încă de mic, abilitatea de a vedea viitorul, inclusiv momentul când cineva o să moară. Această primă experiență îl tulbură nespus, iar viziunile se vor repeta abia mai târziu, la maturitate, când va ști de dinainte momentul în care o revistă o să cadă dintr-un stand sau când un destin va risca să nu-și mai continue cursul.
O cunoaște pe Sandy de care se îndrăgostește și alături de care întemeiază o familie. Își visează fiica, pe Grace, pierind în brațele lui la inundații. Un vis tulburător și care îl înspăimântă, o premoniție de care nu se poate scutura și care îl aduce aproape în pragul nebuniei căci, sub efectul somnambulismului, va încerca să plece cu Grace în toiul nopții, încercând să o salveze.
Dilema principală apare însă chiar aici: căci este el cel care o poate salva sau este cel care, fiind în casă la momentul producerii inundațiilor, va ajuta la împlinirea viziunii sale? Trebuie să facă tot ce îi stă în puteri pentru a o salva pe Grace sau trebuie să plece de unul singur pentru a-și împiedica visul să se transforme în crunta realitate?
Felul în care Anthony Doerr construiește neputința și zbuciumul lui Winkler este monumental. Trăim fiecare secundă a dezastrului care pare iminent, a groazei care îl ia în stăpânire, a secundelor în care gesturile sale îngheață, curmate de o neputință care îl dezmembrează. Va reuși, în cele din urmă, să o convingă pe Sandy să se cazeze cu Grace la un hotel, dar după noaptea considerată fatidică le va pierde urma, le va căuta înnebunit, nu va reuși să își dea seama dacă rămăseseră la hotel sau reveniseră în casa lor unde el nu găsește pe nimeni. Îngrozitoarea povară de a nu ști dacă el însuși se va face vinovat de pieirea fiicei lui îl face să plece, frânt însă de grozăvia gestului pe care nu ar fi vrut să-l facă vreodată: „Îi era frică? Dacă s-ar fi întors și ea trăia, tot ar fi putut-o omorî fără voie… și dacă soarta ei aștepta tot acest răstimp ca el s-o împlinească? Nu cumva-i era frică să înfrunte ce lăsase în urmă? Oare sperase de la bun început să plece? O speranță care-i încorda fiece clipă, secătuită de frecușul obligației contra dorinței: obligat să rămână, dornic să fugă? Auzea glasul lui Sandy răsunând pe linia telefonică: Ai plecat. Ai plecat pur și simplu. Nu! O iubea. Și o iubea pe Grace, o iubea așa mult că inima i se rupea câte un pic de câte ori se gândea la ea”.
Saint Vincent, în Caraibe, îi devine o a doua casă timp de peste douăzeci și cinci de ani. E o bucată din viața lui de o frumusețe aparte, salvare și penitență deopotrivă. Nu știe încă dacă „să știi ce aduce viitorul e totuna cu a-l face să se întâmple”. Distanța continuă să fie calea sigură, un zid dincolo de care propria lui ființă nu poate face rău. Sacrificiul suprem, din iubire, a fost renunțarea la cele două care îl întregeau, la familia în sânul căreia abia se instalase.
Va întâlni pe Saint Vincent oameni care îi vor fi aproape, care îi vor înțelege în cele din urmă greutatea care l-a apăsat de-a lungul întregii vieți. Nimic nu șterge imaginea lui Grace, nimic nu îl va face să îi piardă amintirea puținelor momente petrecute alături de ea: „Își amintea mai cu seamă gleznele ei și particulele de praf dansând între ele, sclipind într-o rază de lumină. Cei trei pistrui de pe obrazul ei formau un triunghi isoscel. Fusese atât de sigur, o visase. Dar cine știe de unde veneau convingerea și credința?”. Fără răspuns, după un șir de scrisori trimise pentru a afla dacă Grace a supraviețuit acelei nopți, Winkler decide să se întoarcă și să afle adevărul, mânat și de faptul că, pentru prima oară, reușește să salveze pe cineva intervenind la timp, tocmai în urma unui astfel de vis prevestitor. Un ultim pas, aproape un ritual de purificare, miraculos și splendid, pasaj al regăsirii, mai are de străbătut: iarna geroasă din Alaska, alături de Naaliyah, fiica celor care l-au îngrijit în Saint Vincent, va fi trecerea finală spre viața sa de dinainte de plecarea din tinerețe.
„Speranța era un răsărit, un prieten pe o alee, o șoaptă pe un coridor gol”, iar Winkler începe o lungă călătorie înapoi pentru a afla dacă Grace trăiește. Fiecare Grace pe care o descoperă, de-a lungul acestei căutări, e Grace cea adevărată, în felul său, femei care par uneori simboluri ale unui drum mitic, înapoi către punctul zero, către un moment din timp în care nimic nu se petrecuse încă.
Winkler e ca apa „disperată să găsească altă apă, să adere la altă apă, să se agațe de mâna care o ține, să găsească nori sau oceane, să strige din gâtlejul unui ceainic”, să revină la Grace și la Sandy, la forma inițială, compactă, unită. În ciuda vinovăției cumplite care îl macină, va găsi, întocmai ca apa, posibilitatea de a trăi luând forma noilor descoperiri pe care le va face.
Despărțirea inițială de Grace și de Sandy e una nefirească, impusă aproape contra firii, tot așa cum vrei să desprinzi mai multe molecule de apă, silindu-le să nu mai tindă niciodată una către cealaltă.
Aici nu e doar despre posibilitatea sau riscul de a trăi mereu, obligatoriu, aceleași „variații ale acelorași traiectorii”, ci despre construirea unei vieți întregi, despre o structură umană sublimă, cu o forță care frânge și înalță în egală măsură. Abilitatea lui Winkler de a vedea viitorul ar fi fost gestionată la fel de orice altă ființă? Probabil că nu. Metafora frumuseții, din acest punct de vedere, complimentată și susținută la fiecare pas de scriitura aventuroasă și miraculoasă a lui Anthony Doerr, cu o osatură minuțioasă care amintește de Donna Tart, reușește pe deplin, construind din gesturi sigure o catedrală a romanului per se.
Anthony Doerr, „Despre Grace”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2021, nr. pagini: 440, traducere şi note: Cornelia Dumitru
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Joris Beugels pe Unsplash
scrie un comentariu