polirom.ro

„Şi totuşi era frumos să ieşi din casă dimineaţa împreună cu ceilalţi oameni. Te făcea să te simţi în regulă.” – Ultima vară în oraş de Gianfranco Calligarich

Romanul de debut al lui Gianfranco Calligarich, L’ultima estate in città (Ultima vară în oraş), a apărut în 1973 şi a avut parte de mai multe reeditări, pe măsură ce era din ce în ce mai avid căutată de cititori. Cu iz autobiografic (Calligarich a lucrat în presă şi la televiziune), cartea nu e doar despre începutul unei singurătăţi împărtăşite de cei care trăiau sfârşitul anilor ’60, ci despre marile iubiri pentru care nu suntem întotdeauna pregătiţi şi pe care nu le putem recâştiga ulterior.

Intelectualul în vârstă de 30 de ani, Leo Gazzarra, îşi câştigă existenţa lucrând ocazional pentru Corriere dello Sport, iar orice altă oportunitate de a munci mai mult, de a se stabili într-un anumit domeniu se sfărâmă înainte de a apuca să se concretizeze, totul din lipsa de dorinţă, dintr-o inerţie a celui care, indiferent de oraş, simte că nu-şi aparţine sieşi.

Cu tatăl său, veteran de război, nu are niciodată o comunicare deplină, autentică, una în care emoţiile să poată fi lăsate să iasă la iveală, nici măcar cuvintele nu transmit ceea ce doar privirile trădează în momentul în care Leo pleacă la Roma. Noul oraş îşi are farmecul său, unul turistic, unul de care se bucură cei care, veniţi din toate colţurile ţării, îl abandonează la primele semne de frig. Însă Leo rămâne, prins între problemele sale cu alcoolul şi o legătură cu Arianna, o tânără care se îndrăgosteşte de el şi alături de care petrece poate cea mai frumoasă vară. Însă nici în această relaţie sentimentele nu sunt împărtăşite, formula iubirii e transformată într-un joc greu de descifrat. Amestecată cu frică, anxietate, un gol de neumplut, speranţa nu îşi poate face loc acolo unde temerile şi-au făcut cuib:  „Pe neaşteptate, m-a cuprins speranţa că în sfârşit totul o să se aşeze pe un făgaş şi că noaptea aia o să fie în sfârşit diferită. Dar n-a fost. Ne-am trezit iarăşi în patul meu, epuizându-ne în mângâieri, ascultându-ne cu urechea, implorându-ne, căutând cuvântul care n-a fost niciodată rostit, ştii, să nu crezi că te iubesc, până când zorii ne-au găsit agăţaţi unul de altul, încolăciţi şi inerţi ca două fructe de mare”.

Adesea tumultuoasă, cu neînţelegere din partea apropiaţilor, relaţia dintre cei doi nu capătă contururi stabile, nu reuşeşte să intre pe un făgaş care să le ofere stabilitate şi viitor. Scrierea lui Gianfranco Calligarich aminteşte, într-o oarecare măsură, de romanul O dragoste a lui Dino Buzatti, un exerciţiu remarcabil în literatură, acolo unde, e adevărat, într-un alt context, aceleaşi emoţii de angoasă şi frică, deznădejde şi disperare se nasc în jurul iubirii.

Diferenţa ar fi că, în Ultima vară în oraş, răceala lui Leo e ireparabilă, distanţarea pe care şi-o impune, prin ceea ce nu a fost încă rezolvat, creează un gol mai mare decât l-ar putea umple o nouă relaţie. Fragmentate, întâlnirile cu alte femei sunt pasagere. E iubit, dar nu pare s-o ştie. Dinamica relaţiilor dintre locuitorii Romei se reflectă asupra nesiguranţelor individuale, asupra plecărilor, asupra manierei de a-ţi lua adio de la un oraş sau de la cineva: „Roma era oraşul nostru, ne tolera, ne alina şi am ajuns şi eu să-mi dau seama că, în ciuda slujbelor sporadice, a săptămânilor de foame, a camerelor de hotel umede şi întunecoase, cu mobilier galben-spălăcit şi scârţâitor, parcă ucis şi secătuit de o boală necunoscută de ficat, era singurul loc în care puteam să trăiesc. (…) E mai mult decât un oraş, e o parte secretă din voi, o fiară ascunsă. În cazul ei nu există jumătăţi de măsură: fie e o mare iubire, fie trebuie să plecaţi, pentru că asta pretinde dulcea fiară, să fie iubită.”

În Ultima vară în oraş, nu trebuie să se întâmple ceva ca să se întâmple totul. Şi, în acelaşi timp, trebuie să fie totul sau nimic. Senzaţia de dimineaţă eternă şi neîmplinită sălăşluieşte în inima lui Gazzarra care îşi uită propria zi de naştere. Este fascinantă maniera aceasta autentică de a pune în lumină relaţiile dintre oameni, de cele mai multe ori dureroase şi imperfecte, acolo unde două vieţi cu răni nevindecate se întâlnesc.
 
În cartea lui Calligarich nu există soluţii, doar moduri diferite de a trece prin viaţă, iar asta se vede şi la mulţi dintre prietenii lui Leo. Nopţile sunt oaze pentru tristeţe şi deznădejde, în vreme ce dimineţile aduc aici, în oraşul înzestrat cu o frumuseţe antică, o nouă trezire la viaţă, cel puţin până la lăsarea serii. Ca prin vis par trăite unele scene, prinse adesea între aburii alcoolului şi o căutare fără sfârşit a ceva ce poate că nici nu există.

Gianfranco Calligarich a scris despre iubirile depline pe care fie nu le recunoaştem, fie le vedem abia atunci când e prea târziu, când transformări inevitabile s-au produs în felul celuilalt de a iubi, de a fi, de a exista în relaţie cu ceilalţi. Nu ne schimbă cei pe care i-am întâlnit, ci cei pe care i-am părăsit, va spune chiar Leo Gazzarra, în miezul unei vieţi cu final neaşteptat.

Ultima vară în oraş, deşi apărută în 1973, e mai prezentă ca niciodată, ne vorbeşte despre singurătatea omului modern, despre dilemele inevitabile care îşi fac loc în vieţile noastre. A o citi înseamnă a căuta răspunsuri. Este cartea pe care, ani de-a rândul, cititorii împătimiţi au cules-o doar de prin anticariate şi din rafturile librăriilor cu farmecul de altădată. De o frumuseţe aparte, cu semnificaţii profunde, cartea lui Calligarich ajunge astăzi, printr-o nouă traducere, mult mai uşor la fiecare dintre noi.


Gianfranco Calligarich (autor)

Gianfranco Calligarich s-a născut în 1947 în Asmara, capitala Eritreei, aflată la acea vreme sub administraţie britanică, într-o familie cosmopolită cu origini triestine. Copilăria şi adolescenţa le-a petrecut în Milano, după care s-a mutat la Roma, unde a lucrat în presă şi la televiziune. Romancier şi dramaturg, Calligarich este cunoscut şi ca autor de scenarii TV şi cinematografice.  A debutat în 1973 cu L’ultima estate in città (Ultima vară în oraş), care a devenit o carte-cult şi a fost reeditată de câteva ori. Ulterior a mai publicat Posta prioritaria (2002), Privati abissi (2011), Principessa (2013), La malinconia dei Crusich (2016) şi Quattro uomini in fuga (2018). Privati abissi s-a numărat printre cărţile aflate pe lista scurtă a Premiului Viareggio şi a obţinut Premiul Bagutta, iar La malinconia dei Crusich a fost recompensat cu Premiul Viareggio în 2017 şi a fost nominalizat pe lista scurtă a premiilor Grinzane, Manzoni şi Vigevano. Romanele lui Calligarich au fost traduse în mai multe limbi de circulaţie internaţională şi au apărut sau urmează să apară în SUA, Spania, Germania, Franţa, Austria, Marea Britanie, Olanda, Israel etc. În prezent Gianfranco Calligarich locuieşte la Roma.

Gianfranco Calligarich, „Ultima vară în oraş”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 208, traducere din limba italiană şi note de Cerasela Barbone


Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă de Rene Böhmer pe Unsplash

carturesti.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here