Bernardine Evaristo a câștigat Premiul Booker la 60 de ani și este una dintre cele mai citite autoare la ora actuală, având un parcurs creativ aparte și o viață croită după propriile reguli. În prezent, este profesoară de scriere creativă la Brunel University din Londra, vicepreședinte ales pe viață al Royal Society of Literature, membru onorific al St. Anne’s College, University of Oxford, și membru onorific al American Academy of Arts and Sciences.
În autobiografia Manifest: despre cum să nu renunți niciodată (Ed. Corint Fiction, 2023), o cunoaștem îndeaproape pe cea care a reușit, de-a lungul timpului, să își cultive o carieră de scriitoare de succes și să se preocupe în mod activ de problema discriminării în instituțiile de cultură, cu precădere în domeniul artelor teatrale. Treptat, cu ajutorul celor care au crezut în ea, a reușit să se implice și să înființeze și proiecte care vizează scriitorii, lansând în urmă cu trei ani seria „Black Britain, Writing Back”, în colaborare cu Penguin Books, reeditând sau publicând scriitori britanici de culoare, din secolul trecut.
În Manifest o descoperim cu adevărat, dincolo de ceea ce, ca cititori, ne închipuim că putem spicui citindu-i opera. În acest volum îi aflăm greutățile copilăriei, confruntările cu un rasism general, provocările care țineau de a reuși să te simți bine în pielea ta, de a simți că ai aceleași drepturi ca toți ceilalți. Toate aceste începuturi îi conturează personalitatea și fac din ea un spirit liber și hotărât să repare sistemul în care inegalitatea de gen și rasismul mergeau mână în mână, mai ales în deceniile trecute.
Dacă doreşti să susţii site-ul citestema.ro:
Scrie și vorbește deschis despre tot ceea ce a înfruntat de-a lungul vieții, despre fiecare latură a vieții sale, fie că sunt pagini despre identitate, creativitate, sexualitate, feminism sau discriminare. Își privește întregul parcurs cu luciditate și analizează totul cu o detașare care vine doar din „nucleul dur” pe care și-l mărturisește și care nu i-a servit doar în cariera de scriitoare. Volumul este relevant cu atât mai mult cu cât Evaristo dezbate probleme actuale care au nevoie în continuare de eforturi unite pentru a ajunge la o rezolvare sau o ameliorare.
Își descoperă propria identitate mergând înapoi pe urmele celor care fac parte din arborele genealogic, accentuând faptul că nu culoarea pielii ne definește și că identitatea cuiva nu ține de o categorie anume. S-a născut la Londra, dar etichetele de „outsider” nu o vor ocoli. Nu se va feri să analizeze toate aceste emoții și provocări:
„De la tatăl meu, un imigrant nigerian care ajunsese în Patria Mamă pe vaporul Good Ship Empire în 1949, am moștenit o culoare a pielii care definea modul în care eram percepută în țara în care m-am născut, adică drept o străină, un outsider, o venetică.”
Mai mult, cu fiecare nouă provocare se va încăpățâna să-și croiască un mediu în care să simtă că aparține, să descopere un limbaj comun acolo unde ar fi trebuit să existe deja unul. Și uneori fragilitatea firească iese la iveală, doar pentru a sublinia și mai mult forța și curajul necesare pentru a nu renunța:
„Când ești copil, ești profund afectat de acest nivel de ostilitate fără să-l poți raționaliza sau exprima în cuvinte. Simți că ești detestat, chiar dacă nu ai făcut nimic ca să meriți asta, așa că te gândești că e ceva defect la tine, în loc să fie ceva în neregulă cu cei care se iau de tine.”
„Manifestul” său nu e doar despre ceea ce proclamă, nu e doar despre activism, creativitate, scris, vindecare și identitate. E despre puterea pe care o avem în noi pentru a schimba lucrurile, despre micile schimbări pe care le putem face pentru a ne apropia de dorințele și obiectivele noastre, despre cum putem modela realitatea astfel încât să se apropie un pic mai mult de cea visată și imaginată de noi. Cu sfaturi concrete în această privință, Bernardine Evaristo mărturisește și cum și-a pus pe o astfel de listă de obiective Premiul Booker încă de atunci când acest lucru părea la mii de ani lumină distanță.
Scrie ca să (se) vindece și pentru ca societatea să devină un loc mai bun pornind de la fiecare individ în parte, căci literatura ei e o invitație către cunoașterea de sine explorând relațiile cu ceilalți și înțelegând astfel mai bine cum funcționăm în lume. Prezentul și trecutul se regăsesc aici într-o ecuație salvatoare, vindecătoare.
Curiozitatea și curajul sunt veșminte de care nu se dezbracă, sunt mantiile care îi dau puteri de supererou care schimbă, prin acțiunile și cărțile sale, alte vieți:
„Odată cu alinierea mea la comunitatea negrilor prin intermediul ideii de culoare, am descoperit culturile negrilor și am dobândit o curiozitate nouă legată de propria mea moștenire nigeriană și de Africa în general, de civilizațiile sale antice și de rolul Imperiului Britanic. Istoria negrilor a lipsit din sistemul educațional britanic când eram copil, și continuă să fie absentă în mare parte și acum, deși istoria Angliei a fost împletită cu cea africană, asiatică și caraibă timp de sute de ani. Nu poți separa istoria imperialistă a Angliei de identitatea ei națională, dar această omisiune flagrantă și distorsionantă din sistemul nostru educațional continuă să persiste.”
Scrie despre ceea ce există, despre problemele care sunt la doar un pas distanță sau care fac parte din viețile noastre, scrie despre un prezent care are în continuare nevoie de activism, de curaj, de onestitate și de confruntări directe atunci când nedreptatea își face loc, indiferent de formă.
Prin tot ceea ce descoperă despre propria familie (bunici sau străbunici care s-au opus căsătoriilor cu persoane de culoare sau de altă religie) reușește să își trăiască propria viață, liberă de constrângeri. Scrie cum „oamenii care sunt victime ale opresiunii se pot transforma la rândul lor în opresori”, iar aceasta e o lecție care nu ține de epocă sau de țara în care te afli și reprezintă, totodată, un bun exemplu al modului în care trecutul înțeles ne poate face adulți mai drepți.
Mai apoi, paginile despre scris și creativitate, despre modul în care trăitul pe cont propriu i-a conturat, în cele din urmă, arta de a scrie sunt de o naturalețe cuceritoare:
„În toții ani când am locuit singură, am fost mereu în stare de hiper-alertă la sunetele din restul clădirii sau de pe străzile din vecinătate. Libertatea de a trăi singură nu ar trebui să fie o problemă pentru alte femei, dar este. Cu toate acestea, traiul de una singură timp de mulți ani s-a dovedit a fi neprețuit pentru dezvoltarea scrisului meu. M-am putut bucura de libertatea de a scrie în propriul meu ritm, în orice moment din zi sau din noapte.”
sau
„Niciodată nu am scris dintr-o poziție de siguranță financiară, de comoditate emoțională sau dintr-un domiciliu stabil”
și
„Între timp, prin toate mutările, creativitatea mea a înflorit și s-a dezvoltat și eu am scris, am scris și am tot scris. Devenisem de neoprit cu creativitatea mea. Situațiile și condițiile vieții mele, precum și deciziile legate de câștigarea de bani, reprezentaseră un angajament față de creativitatea mea über alles – și a funcționat.
Scrisul a devenit o cameră doar a mea; scrisul a devenit casa mea permanentă.”
Nu se teme să scrie despre o relație abuzivă pe care a înțeles-o mai târziu, analizând-o acum din perspectiva adultului mai înțelept și cu experiență. Fiecare fragment de viață reprezintă o lecție, o perioadă de explorare și creștere în egală măsură. Acolo unde vede o nevoie, acolo va crea începutul a ceva ce va schimba totul:
„Conducerea unui teatru al femeilor de culoare necesita o anumită îndrăzneală și încăpățânare din partea celor implicați. Vocea mea politică s-a dezvoltat prima oară în timpul acestor ani de teatru, când eram angrenate în conflictul de lungă durată cu forțele care nu doreau ca noi să existăm. În teatru, ca și în alte meserii, oamenii se feresc să-și articuleze opoziția față de inegalitățile legate de rasă, gen și sexualitate pentru că le-ar putea afecta carierele.”
Din multe puncte de vedere sparge bariere acolo unde mulți nu-și găsiseră curajul pentru a-și crea o viață fără constrângerile născute din discriminare sau inegalitatea de gen. Bernardine Evaristo își trăiește viața nu doar după propriile reguli, ci înțelegând libertatea și bucuria de a trăi, în ciuda oricăror provocări. Scrie cu convingerea celui care știe că un loc doar al său se află undeva, nu departe, dar și că acest loc nu apare fără multă muncă. Pentru că manifestul propriei vieți se scrie cu efort, hotărâre și curaj și devine, în cele din urmă, un ghid pentru fiecare dintre noi.

Bernardine Evaristo, „Manifest. Despre cum să nu renunţi niciodată”, Editura Corint Fiction, traducere: Andreea Călin, anul publicării: 2023, nr. pagini: 240
scrie un comentariu