Probabil că ceea ce îl face valoros pe un scriitor nu este doar talentul narativ, ci și intuiția unui subiect cu un potențial de exploatare generos. Este cazul lui Melanie Benjamin care a știut să valorifice, în mod strălucit, o obscură monografie (despre „hotelul din Piața Vendôme” – „The Hotel on Place Vendôme”) și câteva interviuri, în cel de-al patrulea succes literar, „Doamna de la Ritz”.
Deși minuțios studiate, documentele de care a dispus Melanie Benjamin i-au oferit doar câteva date firave și seci despre un anume cuplu, Claude și Blanche Auzello, în jurul cărora autoarea a reușit să dezvolte o poveste coerentă, cu o viață proprie, cu personaje de o reală forță și autenticitate. Melanie Benjamin dă dovadă, astfel, nu doar de o acută percepție a evenimentului istoric, ci și de o fină intuiție a psihologiei de cuplu, ce a transformat un simplu roman de ficțiune istorică într-o realizare cu totul remarcabilă.
Ceea ce, cu modestie, Melanie Benjamin numește „o poveste cu de toate” reprezintă, în fapt, o complexă și emoționantă dramă. Despre Marea Istorie, a națiunilor, dar și despre mica istorie, a cuplului, despre marile războaie ale lumii (în cazul de față, cel de-al Doilea Război Mondial), dar și despre micile războaie din interiorul oricărui mariaj.
Povestea lui Blanche Ross, americanca năvalnică venită la Paris dintr-un capriciu, și a lui Claude Auzello, directorul hotelului Claridge, ce avea să devină directorul hotelului Ritz și soțul frumoasei americance, se desfășoară pe fundalul întunecos al celui de-al Doilea Război Mondial, aducând în discuție un subiect sensibil: Rezistența franceză și colaboraționismul în raport cu ocupanții nemți.
Dincolo de măiestria redării atmosferei instaurate după rechiziționarea hotelului Ritz de către naziști și stabilirea comandamentului german în luxosul hotel, cu tot ceea ce însemna aceasta – spaima, teroarea, umilința, gesturile de servitute, drama supraviețurii – Melanie Benjamin fațetează narațiunea cu aspecte anecdoctice, de fapt divers, care dau însă și mai mult relief poveștii: ni se spune că, în particular, temutul Göring se îmbrăca în haine femeiești sau că marea Coco Chanel a fost colaboraționistă ori că Hemingway prefera paravanul bufoneriei ieftine în fața urgiei istoriei.
Dovada incontestabilă a talentului autoarei este modul în care conturează evoluția personajelor principale sub impactul năucitor al malaxorului istoriei: la început cunoaștem o Blanche fugită din America spre a-și nega propriile origini, o frivolă fals sofisticată, preocupată doar de bârfele celebrităților și de propria apariție, pentru ca, la final, să descoperim o femeie maturizată, autentică, reînviată de propriile-i origini, aflând sensul profund al vieții și al umanității. Blondina aflată sub permanenta ocrotire a soțului ei devine, sub impulsul enigmaticei și înflăcăratei Lilly Kharmayoff, membru al Rezistenței franceze.
Nu mai puțin bigotul soț al lui Blanche, preocupat până la manie de ideea datoriei și a respectării tradițiilor, orbit de importanța slujbei sale și a hotelului al cărui director este, se va trezi treptat, descoperind că a-și servi clienții în mod ireproșabil este doar o profesie, misiunea vieții sale fiind cu totul alta: apărarea ideii de libertate, cu toate riscurile.
„E însă prima oară că hotelul Ritz îi pare fals, asemenea unui tort de carton, frumos decorat, așezat în vitrina unei cofetării. Atrăgător la vedere, dar gol pe dinăuntru. ”
Totuși, ceea ce umanizează cu adevărat această ficțiune istorică este povestea mică, dar reală, a unui cuplu, drama devenirii lui sub greutatea istoriei: tabloul idilic al pasiunii de început a atât de diferiților Blanche și Claude, e întunecat treptat de goliciunea unui mariaj devenit de fațadă, din cauza ciocnirii a două mentalități complet diferite, cu tot alaiul lor de ipocrizii și minciuni.
„Când, în cele din urmă, iese din baie, apartamentul e gol. Jos, pe podea, zac încă vorbele ei, povestea ei. Povestea pe care n-o va împărtăși niciodată soțului ei. E mult prea bună pentru nemernicul ăsta care o înșală.”
Confiscați de propriile prejudecăți despre celălalt și despre ceea ce ar putea să-l protejeze, Claude și Blanche ajung să se ascundă în propria viață, pentru ca un moment de criză să le arate că, deși în moduri opuse, servesc, de fapt, aceleiași cauze: Rezistența în fața ocupanților.
„ – Vasăzică de atâta timp facem amândoi același lucru? Avem același scop? Și în toată vremea asta ne-am certat ca chiorii. ”
Această congruență a propriilor obiective îi aduce la pasiunea inițială, acum maturizată, revelându-le atașamentul față de aceleași valori. Mariajul lor nu este, precum hotelul Ritz, doar un tort de carton frumos decorat, dar gol pe dinăuntru, ci o uniune plină de sens și sentiment.
„Războiul i-a mai adus lui Claude și o limpezire. Acum, că Blanche nu mai e cu el, înțelege că o căsnicie nu se definește prin ceea ce speri să câștigi, ci prin ceea ce ești dispus să sacrifici. Iar Blanche s-a sacrificat cu totul, și-a sacrificat până și trecutul. Dar el, Claude, ce a sacrificat pentru ea?
Absolut nimic. Însă lucrurile se vor schimba, cu voia lui Dumnezeu, când va fi lăsată să se întoarcă la el.”
La final voi mai spune doar că „Doamna de la Ritz” este, printre altele, și o emoționantă declarație de dragoste la adresa unuia dintre cele mai frumoase orașe ale lumii, Parisul, și a celui mai strălucitor simbol al său: hotelul Ritz. Acesta este cel de-al treilea personaj al romanului, simbol al luxului opulent și al bunului gust, o Mecca a lumii aristocratice și a personalităților din diverse domenii, dar și martorul tăcut al istoriei, cu toate grozăviile ei.
Melanie Benjamin , „Doamna de la Ritz”, Editura Humanitas Fiction, anul publicării: 2020, nr. pagini: 352, traducere: Irina Bojin
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de JOHN TOWNER pe Unsplash
scrie un comentariu