Cartea-vedetă a Editurii Humanitas la Bookfest 2019, „Melancolia” lui Mircea Cărtărescu, aminteşte de „Nostalgia”, însă este legată puternic şi de „Solenoid”, aşa cum toată proza acestui scriitor pare să facă un corp comun.
Unora, legăturile dintre cărţile lui Cărtărescu, unele mai vizibile, altele mai greu de descoperit, li se par plictisitoare. Consideră că autorul acesta nu variază, ci îşi conjugă prozele pe seama aceleiaşi rădăcini, că scriitorul, din lipsă de inspiraţie, se repetă.
Alţii, cuceriţi definitiv de substanţa scriiturii sale, văd mai degrabă forţa imaginilor pe care le dezvoltă, iar corpul prozelor sale îl privesc ca pe o oglindă a autorului, ca pe o fibră cu care scriitorul se înfăşoară continuu, pentru că scrisul este parte din el şi el este parte din scris.
E adevărat, şi în „Melancolia” („cea mai intimă carte a mea, cea mai legată de adâncul fiinţei mele”, după cum a spus Mircea Cărtărescu în excelenta emisiune de la TVR1, COOLtura) am găsit chestiuni care se repetă şi am regăsit sâmburele acela pe care l-am tot întâlnit şi în „Orbitor” (volumul I), şi în „Solenoid” sau în „Nostalgia”: singurătatea naratorului, chemarea lui către spaţii şi timpuri misterioase, călătoria în sine sau dincolo de sine, raportul faţă de mamă (aici, de ciocolată) şi tată (de cauciuc) ori faţă de frate/soră.
Până aici, cei care-i critică lui Cărtărescu lipsa de flexibilitate par să fie justificaţi: au acelaşi copil care priveşte pe o fereastră către conturul uriaş al unei construcţii care domină peisajul (fabrica de cauciuc Quadrat, Moara Dîmboviţa), un copil suspendat în spaţiu şi în timp, care-şi explorează senzaţiile şi caută să cunoscă lumea ciudată în care s-a trezit singur.
Ce diferă aici, faţă de „Solenoid”, de exemplu, este suspendarea în spaţiu şi timp: oraşul nu mai este Bucureşti, după cum nici vremurile nu pot fi încadrate cu uşurinţă; pare că Bucureştiul „ridicat la ceruri” în finalul „Solenoidului” a rămas pierdut, undeva, în ruinele din care a fost construit, iar „eroul” se plimbă printr-un oraş imponderabil, magic, asemenea unui făt în visele de dinainte de viaţă.
„Clădirile se cutremurau de fiecare dată la trecerea lui şi tencuiala începea să fulguie pe asfalt. La fiecare fereastră a maternităţii se afla câte-o mamă în halat palid, cu un copilaş în braţe. Şi ea, şi copilul priveau către cer, cerul exaltant, halucinant al primăverii. Şi deodată, ca şi când comuniunea asta n-ar fi fost de ajuns, sau poate în cinstea băiatului, singurul trecător al acelei duminici, femeile începură să-şi împingă pruncii printre gratiile ferestrelor, imponderabili, goi şi încă legaţi de trupurile lor prin cordoanele ombilicale, încât cerul se umpluse de copilaşi ce pluteau şi se rostogoleau în azur ca nişte zmee, chicotind fericiţi, pe când mamele trăgeau de sforile calde şi vii privindu-i cum fac tumbe în dansul lor ceresc.”
Sunt trei proze în „Melancolia” – „Punţile”, „Vulpile” (preferata lui Mircea Cărtărescu – „unul dintre cele mai bune texte pe care le-am scris vreodată”/COOLtura) şi „Pieile” – care înseamnă tot atâtea călătorii fascinante către nişte lumi cu care un cititor îndrăgostit de proza poetică a lui Cărtărescu abia aşteaptă să se reîntâlnească. În ciuda chestiunilor aparent repetitive, imaginile create sunt unice. E ca şi cum ai visa pornind de la aceleaşi frământări: visele, până la un punct, par că seamănă – de unde şi cărţile de interpretare, însă de la o limită încolo, în prozele din „Melancolia” lucrurile se duc înspre halucinaţie. Scriitorul face salturi dincolo de realitate pentru a-şi lămuri nişte chestiuni extrem de personale – despărţirea de mamă, drama sa şi a fraţilor/surorilor sale plus, în ultima proză, aşa cum a definit scriitorul noţiunea, „revelaţia feminităţii”.
„Ar fi vrut să fie, o zi sau un an, o fată, să privească lucrurile de pe celălalt versant şi-apoi să îmbine cele două viziuni într-una singură, unificată, o viziune de înger sau de iluminat. Cum ar vedea lumea nu femeia şi nu bărbatul, ci fiinţa omenească desprinsă din servitutea celor două sexe? Ar fi vrut să fie chiar mai mult decât atât, femeie-bărbat-bătrân-copil-fetus-muribund, ducându-şi viaţa totală, himerică, sub luna ca o unghie palidă pe boltă, astrul famelic al singurătăţii.”
Cum mă raportez eu la Mircea Cărtărescu? Poate s-ar cuveni să scriu despre asta într-un articol separat şi nu într-unul care se doreşte cronică pentru cea mai recentă carte a sa. Însă, pentru că am scris la început despre cele două aşa-zise tabere ale receptării prozei sale, cred că mă situez pe la mijloc: nu pot neglija senzaţia de repetiţie pe care am avut-o citind „Nostalgia”, „Orbitor”, „Solenoid” şi, acum, „Melancolia”, însă eu o pun pe seama faptului că, în toate aceste cărţi, mai mari sau mai mici (în sensul numărului de pagini, nu al importanţei ori valorii scriiturii), se simte oglinda pe care scriitorul o pune în faţa trecutului său – anii copilăriei şi relaţia cu părinţii sunt chestiuni asupra cărora revine adesea. Simt în textele acestea că Mircea Cărtărescu scrie ca să afle mai multe despre sine şi, atunci, cum să nu repete anumite lucruri? E ca în fragmentul acesta din „Punţile”:
„Propriul său chip în oglindă nu-i spunea destul, deşi parcă-i spunea mai mult în fiecare zi, de parcă în fiecare zi ar fi mers într-un muzeu imens şi gol, care-ar fi adăpostit doar un singur portret, la care ajungeai după ce treceai prin camere şi pe culoare nesfârşite, dar tot drumul ăsta ţi-era răsplătit de subtilitatea, fantasticul şi enigma acelei singure picturi pe care nu te mai săturai s-o priveşti.”
Apoi, aş zice că, deşi tot urmăresc periodic înregistrările cu Mircea Cărtărescu de pe YouTube şi toate sunt fantastice de pline de miez şi de o cunoaştere a lumii aşa cum nu ştiu să fi întâlnit la vreun alt scriitor român, una dintre afirmaţiile sale mi-au rămas fixate în minte şi nu am cum să o uit atunci când citesc orice scris de el: faptul că scrie de mână, pe caiete, fără să şteargă nimic şi că aşa iese o carte mi se pare pur şi simplu incredibil.
Ieri am văzut o altă înregistrare, cu Paul Auster, în care scriitorul american spunea că, pentru el, o zi de scris bună e atunci când reuşeşte, după cazne greu de crezut (cel puţin opt ore de stat la birou ori de plimbat prin cameră), o pagină. Două pagini se întâmplă să reuşească rar, iar trei pagini îi ies de trei-patru ori pe an. Comparând afirmaţia lui Auster şi a altor scriitori (îmi amintesc de Filip Florian, care vorbea chiar despre un paragraf după o zi de muncă) cu ce reuşeşte Mircea Cărtărescu fără să şteargă, mi se pare că orice discuţie despre repetitivitate nu îşi are rostul.
Proza lui Cărtărescu, în general, şi textele din „Melancolia”, în particular, au darul (poate chiar harul) de a te transpune, pe tine, cititorul, într-un univers, o lume, un ceva greu de descris, care pare croit doar pentru tine şi în care trăieşti la o intensitate uriaşă. După o lectură de Cărtărescu, creierul îţi rămâne ca un burete sufocat de zeama imaginilor pe care nici nu mai pare că le-a creat, ci „doar” ţi le-a pus în faţă, ca şi cum ele erau undeva, acolo, iar el doar le-a împins mai spre tine, aşa cum pe vremuri pasionaţii de fotografie îşi culegeau instantaneele lăsate la uscat pe o sfoară. Mircea Cărtărescu are şi lentila pentru a fotografia o altă lume, dar şi revelatorul necesar pentru a face vizibil ochiului obişnuit un contrast de tonuri pe care cei mai mulţi dintre noi nu suntem capabili să îl distingem.
„Melancolia” poate fi o carte-pernă, aşa cum a prezentat-o scriitorul, fiind vorba despre un volum mai redus ca număr de pagini faţă de ce ne-a obişnuit, însă este şi o dovadă – a câta oare? – a unei măiestrii scriitoriceşti extraordinare.
Mircea Cărtărescu, „Melancolia”, Editura Humanitas, 2019, nr. pagini: 256
Cartea este disponibilă pe libhumanitas.ro şi pe elefant.ro.
Fotografie reprezentativă de Gelu Diaconu (omiedesemne.ro).
scrie un comentariu