libris.ro

Dragă citestema.ro,

Îți mulțumesc că mă găzduieşti. Am citit ce-au scris aici alții aflați în aceeași situație (adică să-și laude singuri cărțile) și crede-mă că nu pot să fac la fel: mi-e rușine. Îți întorc amabilitatea (invitației) altfel: povestesc cum a fost la cele două lansări și pun la sfârșit „cuvântul” rostit la prima dintre ele de criticul și profesorul Paul Cernat. E bine așa? A, da: o să aflu dac-a fost bine când văd textul pe site. Dacă nu-l văd, e clar. N-a fost!

Prima lansare, Gaudeamus, vineri 16 noiembrie 2018. Eșec total. M-a prezentat Adrian Botez de la Polirom, au vorbit Cristian Teodorescu, colegul și mentorul meu de la Cațavencii, și Paul Cernat, apoi am vorbit și eu („Vă mulțumesc!”). Cristi m-a lăudat, a zis de bine, i-a plăcut cartea și a explicat de ce i-a plăcut, a precizat unde l-a surprins și unde nu l-a surprins, pe scurt, „cuvântul” lui a fost o onoare pentru mine; păi sunt unii care așteaptă toată viața o vorbă bună de la temutul Teodorescu și rămân cu buza umflată! Ce anume a zis Paul o să afli din gura credinciosului meu reportofon, iar acum iată ce-a mers prost: a fost Black Friday, unu la mână;lumea n-a putut să ajungă la timp din cauza traficului, două la mână; cei care au ajuns la timp au ajuns la 19:30, când le spusesem eu să vină, doar că lansarea a durat de la 18:00 la 18:30. Ce înjurături mi-am luat după aia… nici la dușmani nu le doresc! Și, da, patru la mână: cei pe care-i rugasem să vină cu copiii n-au venit cu copiii, iar cei care au venit cu copiii n-au înțeles de ce țin morțiș să fac poze cu copiii, cu mănușile de baseball și cu drapelul Californiei, de parcă eu adusesem acolo tot arsenalul de florile mărului…

A doua lansare a fost tot vineri, 7 decembrie 2018, la librăria Humanitas Cișmigiu, și-a ieșit mai bine: am venit doar cu steagu’. Nu m-am mai milogit de nimeni pentru copii, mi l-am adus pe-al meu de-acasă și aia a fost. Ora invitației n-am mai greșit-o, lumea a venit și-a ascultat ce-au spus despre carte Andrei Manolescu și Tudor Ganea (în dialog cu Mirel Bănică și cu mine; Mirel era parte din public dar a luat cuvântul, așa cum am știut că urma să facă, doar d-aia îl chemasem cu atâta insistență).

Lansarea de la librăria Humanitas de la Cişmigiu

Dialogul e altceva decât discursul laudativ, Tudor m-a înghesuit într-un colț cu întrebările lui despre „muzici”, iar Andrei cu cele despre studenția în comunism – de ce-am scris despre ea, dacă n-am apucat-o?! Una peste alta, m-am relaxat și-am zis că nu m-am mai făcut de râs, până când m-a pus dracul să cer feed-back de la oamenii din asistență. Am primit diverse păreri, dintre care una o pot cita din memorie („Eu n-am înțeles nimic din ce-ați vorbit voi acolo”) și a doua din sms: „Mă așteptam să vorbească cineva care e expert în literatură ca să auzim ceva analize în domeniu, în fine, arhitectul ăla tânăr nu avea experiență dar avea habar, cel din mijloc a vorbit frumos, a legat el cuvintele acolo plăcut, da’ tu praf, puteai să stai acasă, mai bine vorbeam eu”.

Cuvântul lui Paul Cernat la Gaudeamus (16 noiembrie 2018)

Mulțumesc! E cam greu să vorbești după toate câte s-au spus, după câte a narat Cristian Teodorescu și a evaluat în același timp, dar o să încerc să adaug și eu niște impresii de lectură la cald, așa, ca unul care, spre deosebire de Cristian Teodorescu, n-a apucat din păcate să citească romanul de debut al autorului, dar care, după ce l-a citit pe-ăsta este foarte curios să recupereze și care, în schimb, a apucat să citească o cărticică apărută la Iași, despre Vasile Pogor, într-o colecție foarte simpatică, foarte amuzantă, cu cărticele despre scriitori clasici ieșeni care au câte-un muzeu al lor. Mihai Buzea imaginează un dialog între Vasile Pogor, venit în mijlocul nostru, în prezent, și el însuși, Mihai Buzea. Mihai Buzea care stă de vorbă cu Vasile: „Măi Vasile, ce mai faci, cum e Iașul, îl recunoști, nu-l recunoști… ”, și așa mai departe. O poveste cuceritoare, care pe mine unul m-a făcut brusc foarte, foarte atent la autorul, la prozatorul, la scriitorul Mihai Buzea, și atunci când am aflat de romanul lui și l-am citit, pentru mine a fost o surpriză foarte… adică, de fapt, n-a mai fost o surpriză, a fost o confirmare! A fost o confirmare a unui prozator robust, a unui prozator atașant, a unui prozator născut iar nu făcut, pe care am marea plăcere de a-l prezenta. Mihai este nu chiar leat cu mine, un pic mai mare, dar puteam lejer să fim colegi de liceu; lumea pe care el o developează, filmul cu multe niveluri al acestei cărți, e o lume care mie mi-e familiară până la un punct, cel puțin partea de dinainte de ’89 și imediat după… Cât privește fata de securist, cred că este chiar un tip ce-ar merita să figureze în studii despre romanul contemporan: „Fata de Securist”, așa, ar fi ca „Arivistul” la Balzac, sau mai știu eu, la Stendhal – Julien Sorel, da! Nu este totuși ceva chiar atât de nou, vorba lui Alphonse Karr: „Plus ça changeplus c’est la même chose”. Pe la sfârșitul secolul XIX, începutul secolului XX erau proletarii ăia intelectuali care suspinau cu gândul la fetele de boier care nu le acordă atenție și stăteau, refuzați… Ei, și aici e un fel de atitudine din asta, de aroganță, a fetei bine situate față de cel situat mai jos pe scara socială, pe care îl ia tare, încă de la început, de la primele rânduri, atunci când personajele fac cunoștință cu cititorul și între ele, în același timp, e un personaj, această Bristena, este unul dintre personajele care duc înainte un roman care lucrează cu materialul clientului. Acum eu n-aș fi atât de sigur că Mihai Buzea, naratorul, este atât de diferit de Mihai Buzea, cel în carne și oase; sigur, până la urmă contează mai puțin, și cum se spune în film „Orice asemănare cu persoanele sau cu întâmplările reale este pur… întâmplătoare”, dar Mihai Buzea procedează într-adevăr cu propriile experiențe ca un romancier experimentat care e capabil să ia distanță și să interpreteze și să decupeze cu o mare știință a povestirii ceea ce va fi trăit… Probabil o fi pus și de la el, probabil o să ne spună și nouă, curioșilor voyeuri. Un prozator sud-american, nu spun care, persoană importantă, are un titlu seducător și foarte valabil în cazul de față: „A trăi pentru a-ți povesti viața”. Mihai Buzea a trăit suficient de multe lucruri, a experimentat suficient de multe lucruri – destul să vă uitați numai peste meseriile prin care-a trecut – ca să vă dați seama că are ce povesti într-un roman picaresc sau chiar mai multe. Și de-asta pe mine nu mă miră deloc faptul că romanele lui autobiografice, la persoana întâi, cu pactul ăsta autobiografic mai mult sau mai puțin jucat, între Mihai Buzea personajul și Mihai Buzea autorul, sunt niște romane picarești, sunt niște romane de aventuri, sunt niște romane internaționale, în același timp, pentru că iată, Mihai Buzea trece prin câteva epoci, deja, iată, din anii 80 până în zilele noastre, trece prin mai multe medii sociale, trece prin multe țări, observă cu un ochi foarte atent, ironic, mucalit, tăios, cu simț de observație mereu la pândă tot ceea ce mișcă în lumea din jurul său. M-am întrebat până pe la jumătatea romanului: „Măi, dar de ce se numește, totuși,«Jimmy» și nu se numește Mihai, să zicem, că până la urmă ăsta e eroul, care… mă rog. Sau Bristena, na!”. Și am ajuns la un punct în care mi-am dat seama, de fapt, cine este acest, ce este cu acest Jimmy și ce rol are el; un rol paralel cu al Bristenei, sunt două personaje, dacă nu trei, dacă-l eliminăm pe Mihai, bineînțeles, care duc înainte această intrigă palpitantă și cuceritoare până la urmă, în toate sensurile cuvântului. Jimmy este un înger păzitor. Este un înger păzitor și în același timp un fel de trickster, așa, care intervine în viața eroului și îi iluminează subconștientul, structurile de adâncime ale propriei existențe. Nu vreau să spoiler-esc, dar vreau să citesc un fragment care… de fapt o să citesc două fragmente: încep întâi cu cel despre Jimmy și pe urmă o să citesc un alt fragmențel… o să vă spun la momentul potrivit. Așa. Bun. Numai… puțin. Ă… da.

Citește din carte. Îi chem pe copii să facem poze. Copiii nu stau cuminți, sunt timorați amândoi. Radu nu vrea să țină ridicată mâna cu mănușa de baseball, insistă să-și lase mâna bleagă (s-a emoționat). Taică-său îi face semne în toate felurile să țină mâna ridicată, el nu înțelege semnele, nu înțelege ce vor oamenii de la el, stă cu mâna bleagă și e din ce în ce mai pierdut. David știe cum trebuie ținută mănușa, dar el n-are mănușă. Renunț la lupta cu copiii, renunț să-i mai drapez în steagul Californiei și mă recentrez pe Paul Cernat.

Mă rog. Continuă lucrul ăsta și mai departe se spune despre Jimmy că a fost îngerul păzitor. 

Citește un alt paragraf. Delia se alătură băieților și prezența ei de fetiță mai mare, mai calmă și care percutează mai bine la semnele părinților îi liniștește pe cei doi băieți. Încep să zâmbească și se relaxează. Radu vede cum ține Delia mănușa de baseball și o ține și el la fel, o ridică și o flutură victorios pe deasupra steagului. Acum copiii stau în sfârșit la poză cum voiam eu să fi stat de la început, dar părinții consideră că ședința foto s-a terminat, le dau ordine din ochi să spargă gașca. Mă întorc spăsit la Paul Cernat.

Și urmează o poveste care de fapt este sufletul acestei ficțiuni. Este chiar ficțiunea din inima realului autobiografic. Jimmy care ar fi și un fel de greieraș Jiminy mă gândesc, vocea conștiinței autorului și personajului și auctorelui și așa mai departe… Este un tip la care vă sfătuiesc să fiți foarte atenți atunci când citiți această carte. La fel ca și la Bristena, un personaj feminin care pe mine nu m-a sedus, dar în orice caz m-a convins! Cristian Teodorescu avea perfectă dreptate: Mihai Buzea ține în mână foarte bine narațiunea, cu un firesc, cu o robustețe, așa, cu o știință de a ajunge direct la țintă fără mari farafastâcuri, din câteva fraze el obține efecte pe care alții le obțin după pagini întregi de chin, de sforțări, ceea ce arată, indubitabil, talent. Talent de prozator. Așa-ți dai seama de un prozator că are talent, atunci când prinde imediat tonul potrivit, atunci când nimerește direct la țintă și nu o învârte prea mult pe după cireșul descrierii sau narațiunii. E o carte dinamică. E o carte de proză-proză, de roman-roman; nu-i o carte minimalistă! E o carte, într-un fel, maximalistă, aș zice. Și o carte pe care o citești cum citești proza bună din toate timpurile și din toate „spațiile”. De fapt este o proză despre mai multe timpuri și despre mai multe spații. Eu îl felicit pe Mihai și o să-l urmăresc cu atenție mai departe, pentru că, pentru mine, este aproape, a devenit aproape un pariu; aș zice că…”.

Aici s-a terminat bateria reportofonului.

La Gaudeamus, interviu pentru Radio România Cultural
elefant.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here