cronici recomandări

O frescă impresionantă a războiului – despre „Însemnările unui pictor refugiat. La Iași, în timpul războiului: 1916-1917” de Costin Petrescu

scris de Iuliana Blăjan

Istoriografia românească a cunoscut în ultimii ani o evoluție semnificativă sub aspectul atenției pe care o acordă mărturiilor celor care au cunoscut Primul Război Mondial, fapt ce ne permite să discernem infinit mai multe nuanțe ale conflagrației mondiale. E relevant că mărturiile unor persoane din categorii sociale modeste produc o disfonie în raport cu vocile personalităților momentului. Polifonia creată de toate aceste microistorii reproduce imaginea unei lumi ale cărei bizarerii și disfuncționalități sunt augmentate de „corbii albi” ai războiului.

Deseori omitem faptul că războiul e dus cu adevărat de oamenii de rând, iar numele lor rămâne mult prea frecvent pierdut în negura timpului. Spaima și ororile produse de război galvanizează nenumărate asemenea voci. Prin faptele de viață autentic surprinse, ele oferă o perspectivă impozantă asupra realității de altădată. O astfel de voce, cu un timbru original, aparține pictorului Costin Petrescu, ale cărui confesiuni grefează, prin bogăția detaliilor, nenumărate note pe frontispiciul războiului. Manuscrisul, ieșit la lumina tiparului la mai bine de o sută de ani de la scriere, asemenea unei ferestre în timp, se deschide și se închide cu o scrisoare: prima, adresată soției, redactată la Iași, în decembrie 1916, iar cea din final e a soției, adresată soțului, la 8 aprilie 1918, din București. Faptul e semnificativ: manuscrisul se constituite într-un diptic: prima parte intitulată „Exodul” (1916),  iar cea de-a doua „Refugiul” (1917).

Deși nu se cunosc motivele pentru care e silit să părăsească Capitala, „fiind dispensat de chemarea sub arme pentru mobilizarea anului 1916-1917”, Petrescu  pleacă spre destinația Focșani la data de 14/27 noiembrie 1916. Rechemat oficial pentru a-și lua în primire postul de la Școala de Belle-Arte, unde e profesor, rămâne blocat pe linia feroviară dintre Ploiești și Buzău, devenind martor al haosului ce cuprinde o țară întreagă: guvernanții, armata, sanitarii, populația înspăimântată sufocă, la propriu, artera pe care se circulă înspre Moldova, plecând din calea nemților, fie pedestru, fie cu căruțele. „Călătoria sălbatică spre o țintă fără determinare” depășește orice închipuire: imaginile sumbre care se derulează și pe care ochiul artistului le înregistrează cu mare finețe, sunt copleșitoare: trenuri supraîncărcate, în care furnicarul de lume debusolată – multe femei și copii – se află la mila providenței, populație asaltată constant nu doar de clipoceli propagandistice, ci și de spectrul foamei, al mizeriei și al bolilor.

Într-o evidentă stare psihică alterată, memorialistul nu suspectează că ceea ce vede, ceea ce i se întâmplă, e doar debutul unei agonii. În aceste zile înfiorătoare scapă ca prin minune cu viață dintr-un accident feroviar cu morți și răniți, aleargă disperat de la un tren la altul, ore în șir, în încercarea de a se întoarce în capitală, asistă neputincios la suspendarea legăturilor pe rutele feroviare și la evacuarea tuturor gărilor până la Buftea. Turbionul suferințelor e amplificat de precipitarea cu care se perindă atâta amar de lume, într-o debandadă de nedescris, în direcție contrară itinerariului său, un element anticipator al unor circumstanțe mult mai dramatice.

Devine cvasiinstantaneu martor fără voie al incendierii câmpurilor petrolifere românești din zona Ploieștiului – operațiune efectuată de britanici în scopul zădărnicirii aprovizionărilor germane –, al unor scene demne de infernul dantesc, care conferă corporalitate lumii contorsionate: „Spectacolul ce ni se desfășoară în fața ochilor noștri te transportă parcă într-un vis apocaliptic. […] Fețele noastre, pe care nu se mai citește decât groază, sunt dogorite de o puternică lumină roșiatică. […] Tot pământul e o mare de foc și lumină”. Fumul asfixiant și dens care se degajă e „ca un acoperământ de doliu ceresc peste țara în lacrimi și groază.” Descrierile minuțioase creează impresia unui perspective în contraplonjeu, a cărei amploare e devastatoare pentru privitorul absorbit cu totul de obiectivul focalizat, la ale cărui tribulații devenim instantaneu participanți.

Relatările continuă abia la cinci luni distanță, rămânând neacoperite narativ intervalul temporal precis și circumstanțele în care se produce refugiul lui Petrescu la Iași. Adversitățile din capitala Moldovei sunt pe drept cuvânt debilitante: un oraș ultraîmpovărat de populația numeroasă, pauperă, fără minime mijloace de subzistență: prin podurile caselor, fugarii capitulează în fața foamei și a frigului,  căci „moarte(a) se îndura să le curme suferințele lor. Prin gura podului se scotea cu anevoință stârvul înghețat și țeapăn al nefericitului refugiat. Și se duceau… unul după altul.” Peisajul urban dezvăluie volatilitatea oricăror valori morale, oricărei minime decențe, oricărei dumnezeiri din om: oamenii ajung să se răfuiască pe mormane de gunoaie. Pe marginea drumurilor, în plină zi, zac cadavre umane și animale în descompunere, devenite hrană la discreție pentru câinii vagabonzi ce bântuie Iașiul; căruțele sunt pe punctul de a dezmembra sub povara încărcăturii, „pline de soldați degerați, aruncați unul peste altul ca niște bușteni de lemne”; sate întregi sunt pustiite de tifosul exantematic și „din a căror populațiune nemairămânând decât câțiva copii și câțiva câini”; cimitirele, ticsite de gropi comune în care sfârșesc nenumărate vieți și destine, cadavre ale soldaților aruncați „fără o cămașe măcar pe ei…” Și în miezul acestor nenorociri nu lipsește niciodată acea categorie umană de indivizi eșuați moralmente, pierduți în perorații, speculă, afaceri și  divertisment… Conduita lor, de o josnicie impardonabilă, prin fatuitatea care le e o a doua natură, demitologizează orice pretenții de responsabilitate, de datorie – fie ea politică, civică sau morală –, confirmând dictonul latin <Homo homini lupus>. Fragmentul merită citat in extenso:

Dar s-au văzut și boiernașii noștri îmbrăcați în cele mai scumpe blănuri, cu căciuli de formă rusească, exagerate, îmbuibați cu de toate. S-au văzut politiciani fără scrupule dând interviuri, că, dacă ar fi să se întoarcă lucrurile la începutul războiului, ei tot așa ar fi făcut și tot așa ar fi împins țara la război. Și spuneau asemenea lucruri stând la căldură… după un copios ospăț, sătui de mâncări calde, suculente și stropite de vinuri generoase… S-au văzut oameni politici sfeterisind îmbrăcămintea de iarnă a soldatului… iar drept pedeapsă, când era strâns cu ușa, deodată colegii de partid salvau cinstea drapelului politic și cu meșteșug știau să facă din el, în loc de pușcăriaș, un director de importantă instituție financiară...”

De spus totuși că intrarea României în război nu mai putea fi evitată, acesta e un fapt în afara oricărui dubiu și e absolut necesar să vedem evenimentele în contextul în care s-au produs. Existau presiuni uriașe din partea Aliaților, era momentul lui „acum ori niciodată”, iar obiectivele României ca stat nu puteau fi realizate altminteri: harta lumii era pe punctul de a fi reconfigurată.

Efuziunile lirice nu lipsesc din consemnările artistului, a cărui familie rămâne în capitală în tot acest timp și ele relevă modul său personal de a tezauriza ceea ce, pentru fiecare dintre noi, până la urmă, constituie rațiunea de a trăi: oamenii pe care îi iubim, cei care dau sens și deplinătate existenței noastre:

O, de m-aș mai vedea odată acasă! O zi să mai trăiesc cu ai mei… să mă mai încălzesc un ceas la dragostea lor… și să uit mâhnirea și amărăciunea ce mi-au pricinuit atâtea mizerii omenești văzute aproape de tot […] De le-aș uita vreodată! De v-aș mai vedea vreodată pe voi… către care neîncetat se duce gândul meu!

Fanfaronada oamenilor politici, reformele anunțate, dar nicicând finalizate,  nu mai pot amăgi pe nimeni: „Când țara era pe marginea prăpastiei, când existența noastră nu mai era socotită decât cu ceasurile. Ei se țineau de parodii guvernamentale ridicând numărul miniștrilor la mai mulți decât județele rămase din întreaga țară”. Iar când jocul rușilor, odată cu izbucnirea revoluției din Rusia, e dat în vileag: „s-au respândit prin satele noastre ca niște fiare flămânde… și e vai! de acele sate”, corupția din armată și poliție e arhicunoscută și disperarea e imprimată pe fețele tuturor, o rază de speranță învie: se produce victoria armatei române în luptele de la Mărășești. De completat cu informația, foarte importantă, pe care, de altfel, o confirmă și istoricul Manuel Stănescu, că la aceste lupte groaznice, în care „ai noștri luptă mereu cu nădejde și deznădejde”, au participat și soldați ruși: „Luptele acestea sunt pline de episoade curioase. Rușii cari fug sunt prinși, uciși mulți dintre ei, iar când sunt aduși în fața vrăjmașului trece la el. Mai târziu se pare că elanul trupelor noastre a fost contagios și pentru ei, căci ofițerii ruși […] îmi vorbesc ca de ceva neașteptat de ultima fază a luptelor, când și armata rusească lupta cu eroism.”

Și tocmai când spectacolul acesta grotesc pare a se prelungi la nesfârșit, se produce reîntregirea cu familia, care are loc, probabil, în intervalul 1 decembrie 1917-1 ianuarie 1918, atunci când consemnările în jurnal se opresc. Cronica lui Costin Petrescu e o lectură îmbibată de semnificații și, cu toate că oferă un tablou deprimant și, în egală măsură, decepționant al perioadei istorice la care ne referim, e surprinzător de bine scrisă, captivantă și oportună pentru cunoașterea nefalsificată a istoriei naționale.

Costin Petrescu, Însemnările  unui pictor refugiat: La Iași în timpul războiului: 1916-1917, Editura Humanitas, anul publicării: 2018, nr. pagini: 164

Puteţi cumpăra cartea de la:


Fotografie reprezentativă: Chandler Cruttenden / Unsplash (crop)

despre autor

Iuliana Blăjan

Cititor împătimit, fire sensibilă și creativă, pasionată de poezie, design interior și de poveștile oamenilor de altădată. De ce e importantă lectura pentru mine și de ce am ales să scriu pe citestema.ro?
Pentru că literatura îmi deschide porțile unei lumi mereu alta, care mă surprinde și mă încântă de fiecare dată… Literatura e pentru mine un mod de viață, o șansă să descopăr și să mă descopăr.

scrie un comentariu