Scriitoare erudită, Maria Stepanova se detașează, fără loc de interpretări, de războiul pornit de Putin împotriva Ucrainei. Într-un articol pentru Financial Times, ea scrie: „A folosi violența ca argument hotărâtor în orice conversație despre viitor situează acel viitor sub amenințare – și ce se întâmplă acum în Ucraina (și în Rusia și Belarus, care au devenit de mult ostaticii conducătorilor lor) are implicații pentru fiecare dintre noi”. Critică, fără teamă, politica liderului rus și invazia asupra Ucrainei.
Romanul În amintirea memoriei (Editura Humanitas Fiction, 2021), distins în 2018 cu Premiul Bolșaia Kniga, este semnat de una dintre cele mai de preț scriitoare ale momentului. Autoare de poezie, eseuri și proză, Maria Stepanova se remarcă printr-un ansamblu covârșitor de eforturi notabile în domeniul literaturii. Cărțile sale, de o frumusețe aparte, recuperează un trecut sortit pieirii și salvează, adesea, un prezent întunecat. În cartea de față, misiunea sa, înnobilată de lirismul caracteristic, parcurge o memorie a generațiilor trecute, a unor experiențe de viață care o urmăresc și despre care cei vii nu vor să-și amintească. Nu se vorbește printre ai ei despre pogromuri, despre anii de închisoare ai străbunicii evreice Sarra Ghinzburg, nu se mai vorbește, va spune Maria Stepanova, nici despre faptul că sunt evrei. În ciuda faptului că pentru unii dintre membrii familiei sale trecutul ar trebui să rămână închis, ca un fel de sekretiki dezbrăcat însă de orice farmec și doar plin de durere, Maria Stepanova reia traseul, pornind de la jurnalele mătușii Galea, a unei istorii personale, a unei istorii naționale și generaționale.
Fotografiile, scrisorile, unele obiecte, unele frânturi de memorie, unele fragmente din rarele povești ale mamei sale sunt punctele de pornire ale acestui roman deosebit, de un lirism aparte și, trebuie menționat, într-o traducere excepțională semnată de Luana Schidu. Romanul însuși devine un „instrument de lucru”, precum jurnalele lui Susan Sontag, salvator, recuperator al unui „teritoriu pe care se acumulează probe și mărturii”. Întrebările sunt ample, esențiale: ce recuperăm, de fapt, din trecut și ce ne ajută să ducem mai departe moștenirile celor care nu mai sunt? Avem acest drept? Cum ne situăm ca individ al prezentului față de un trecut zbuciumat al bunicilor și al străbunicilor? Ce datorăm acestui timp trăit acum? „Dar ce-ar mai rămâne atunci din mine”, va scrie Maria Stepanova, dacă acest demers n-ar fi făcut, dacă n-ar fi salvate amintiri, dacă n-am reda prezentului dispariția nedreaptă a celor care nu mai sunt și care nu mai pot scrie nimic și nu mai pot povesti. E o „hartă a tărâmului tandreții: un monument închinat mie însemi”, mărturisește autoarea, un țel pentru care pare să se fi format întreaga sa viață:
„Ideea de a-mi și a retrăi fragmentar, orbește, o istorie personală sau una generală din negura celor cunoscute și a celor presupuse mă tulbură însă și astăzi. Etapa inițială a acestei operațiuni de salvare a devenit ceva obișnuit pentru mine; mâzgălelile în fugă pe plicuri în timpul unei convorbiri telefonice, însemnările rapide în caietul de lucru, fișele nevăzute care se adună nesistematic, în exces, fără a fi vreodată cercetate, toate acestea îmi compun permanent prezentul. Numai oamenii cu care încă aș mai putea vorbi despre ce a fost sunt din ce în ce mai puțini”.
E o datorie pe care simte să o îndeplinească față de ceilalți, față de cei iubiți, față de cei fără de care n-ar fi existat. Și e, totodată, nu despre ai ei, ci despre „construirea memoriei” și felul în care se poate raporta, în prezent, de la tot ceea ce a fost cândva: „cărticica despre familia mea nu este de fapt despre familie, ci despre altceva. E mai degrabă despre construirea memoriei și despre ceea ce vrea ea de la mine”. Un elogiu excepțional adus trecutului și recuperării memoriei, o documentare minuțioasă a detaliilor, a celor mai mici fragmente care, prin magia Mariei Stepanova, descriu istoria unui întreg secol.
Nu e deloc un demers ușor, munca e titanică, dar scriitura autoarei e fără reproș. Felul în care totul e reconstruit, din perspectiva prezentului, a unui drum care se țese pe mărturii, dar și pe construcția individuală a autoarei dă naștere tocmai unui roman unic, unui documentar de neînlocuit. Filozofia autoarei, întrebările pe care și le pune cu privire la însemnătatea memoriei, la drepturile celor care nu mai sunt reprezintă, din nou, un element care nu putea lipsi dintr-un roman-documentar excepțional:
„Este înfricoșătoare această nemurire, și mai înfricoșător încă faptul că nimerești în ea împotriva voinței tale. Ceea ce înregistrează acum fotografiile nu este altceva decât trupul morții: acea parte din mine căreia îi lipsește voința proprie și puterea de a alege, pe care și-o poate însuși oricine, care se fixează și se păstrează fără efort. Ceea ce moare, nu ceea ce rămâne”.
I se poate reproșa autoarei lirismul? În niciun caz. Această proză a recuperării memoriei, a documentării prin împletirea propriei vieți pe pânza veche a istoriei nu poate fi altfel, își atinge obiectivele și supraviețuiește tuturor tocmai prin ceea ce ajunge să fie, formându-și propria definiție a documentării, compusă dintr-un trecut irepetabil, dintr-o moștenire care e doar a scriitoarei și din experiențele sale ca individ unic, aparținând noului secol. Nu repară nimic, nu îndreaptă nimic, nu corectează. Dar scoate la lumină, săpând minuțios, ceea ce nu s-a spus pe deplin. Iar proza Mariei Stepanova se întrece, de la o frază la alta, într-o frumusețe a nostalgiei și a adevărului:
„Băiețelul s-a spart în trei bucăți, un picior încălțat în șosetă s-a rostogolit sub pântecul căzii, corpul și capul zăceau despărțite. Ceea ce, de bine, de rău, ilustra integralitatea istoriei de familie și personale a devenit deodată o alegorie: imposibilitatea de a o povesti și neputința de a păstra măcar ceva, și completa mea neștiință de a mă aduna din cioburile altui trecut sau măcar de a mi-l însuși convingător. Am ridicat de pe jos toate bucățelele pe care le-am găsit și le-am pus pe masa de scris, ca pe niște piese de puzzle. Nu-mi era dat să îndrept lucrurile”.
Poate că miezul întregului parcurs se află într-o singură frază pe care autoarea o scrie ca o mărturisire centrală fără să știe că, pe de o parte, în ea s-ar putea afla întregul adevăr din spatele acestei călătorii elaborate, splendid mozaic al memoriei: „povara postmemoriei apasă pe umerii copiilor: a doua și a treia generație a celor care au supraviețuit și și-au permis să privească înapoi”. Și, de la acest trecut, prezentul se poate vedea mai bine, mai clar, mai ales într-o țară în care, în loc să se aducă în faţă adevărul pentru a vindeca rănile și greșelile trecutului, întunericul e mai prezent ca niciodată:
„Versiuni duble, triple, spiralate a ceea ce ni s-a întâmplat în ultima sută de ani obturează, ca un strat de hârtie opacă, lumina prezentului”.
Arestată în 1905 pentru „răspândirea de literatură ilegală”, străbunica Sarra Ghinzburg, eroina din amintirea Mariei Stepanova, recuperată din frânturi de amintiri, fotografii și scrisori, e un arhetip, e un fel de fi în lume, într-un prezent care încă nu a făcut pace cu ceilalți. Profunzimea fiecărei etape se supune, înainte de orice, scrisului:
„Numai fotografia arată trecerea timpului ca și cum el n-ar exista deloc, s-ar schimba numai lungimea fustelor. Textul e altceva, el constă în totalitate din timp: el deschide ferestruicile vocalelor și scutură consoanele de omizi, completează spațiile dintre paragrafe, demonstrând strălucit întreaga dimensiune a diferențelor dintre noi”.
Maria Stepanova lucrează minuțios la acest roman de o frumusețe, pe alocuri, năucitoare. E un covor din care fiecare fir spune o poveste, martor al războiului și al poveștilor individuale, martor al propagandei, al cenzurii:
„În toamna lui 1941, cantitatea de scrisori de pe frontul leningrădean pe care cenzura nu le aprobă e tot mai mare – numai în interiorul orașului ele se numără cu miile. Dar chiar și cele ajunse la destinatari se deosebesc de acestea, din plicul vechi al mamei, mai ales prin dorința nedisimulată de a împărtăși interlocutorilor ce se petrece în jur. (…) Leonid Gimmerfarb e tot bine, sănătos, și asta începe să arate foarte straniu când o lună și jumătate nu vine nici o scrisoare de la el, apoi sosește una care vorbește de lene sau amigdalită”.
Și, mai apoi, alte mărturii ale unor condiționări ale lumii sovietice, ale unui univers în care se căsca din ce în ce mai adânc hăul dintre o lume claustrată și viața însăși:
„Orice manifestare de exces (până și cerceii în urechile școlărițelor) era luată ca o tentativă de a evada pe teritoriul excepției nepermise. Tot ce era prea strălucitor, cu pene și cozi, cu sclipici și ciorapi de mătase, era lăsat deoparte, amenința egalitatea generală. De aceea mi se pare că secretiki, unde nici nu era altceva decât exces, unde era condensată o frumusețe burlescă, inacceptabilă, mărgele de cristal, trandafiri din hârtie, deveneau pentru noi un fel de azil politic – o trecere a granițelor de stat și nu numai”.
Din această țară din care dispar, rând pe rând, libertățile, se eliberează Maria Stepanova ca o pasăre care nu a cunoscut, până la un punct, decât viața într-o colivie suflată cu un aur fals, poleită cu un strat subțire de aparențe. Plecările sunt și azi resimțite la un nivel fizic diferit de cei care au avut dintotdeauna libertatea de a pleca oricând și oriunde. E o transpunere a corpului, a sinelui autentic, martor al îngrădirilor și recunoscător în fața adevărului:
„Am început să călătoresc îndată ce mi s-a ivit această posibilitate și nu pot nici acum să mă opresc. Poate de aici emoția aproape fizică cu care intru sub cupola de fier și sticlă a oricărei gări: parcă ar fi propriile mele coaste, și circulația oamenilor e circulația sângelui în organismul meu, umplând șaisprezece peroane, aripile largi și cupola străpunsă de lumina soarelui”.
În amintirea memoriei este un roman-monument și monumental. O operă de artă ridicată, în detalii fine, în amintirea celor care nu și-au putut spune întreaga poveste, a celor care nici nu au apucat să ridice ochii spre un cer cu adevărat senin. Maria Stepanova recuperează mărturiile unui trecut care nu ar trebui să se repete, dar care, iată, se încăpățânează să existe. Pentru cei care își doresc să descopere una dintre cele mai frumoase documentări și filozofii ale vieții în relație cu trecutul, o arhivare excepțională a postmemoriei, romanul Mariei Stepanova depășește toate așteptările și ne aduce, mai aproape, o scriitoare de excepție.
Maria Stepanova, „În amintirea memoriei”, Editura Humanitas Fiction, traducere: Luana Schidu, anul publicării: 2021, nr. pagini: 416
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Michael Dziedzic / Unsplash
scrie un comentariu