Având drept imbold ontic experiența de combatant în Primul Război Mondial, literatura de război își găsește o realizare excepțională în romanul „Fata Moartă”. O bună parte din armătura romanului e susținută de interogațiile și reflecțiile instanței narative, sublocotenentul Missir, alter-ego al autorului.
El pune în lumină absurditățile războiului și curajul impresionant al ființei umane. Inanitatea războiului, principiile inculcate soldaților – de datorie, sacrificiu, responsabilitate – își găsesc răspunsuri contrariante în rândurile lor. Considerați mașinării de război, le este interzis repausul. Deplasându-se într-un „ritm aproape supraomenesc”, soldații „fac haz”, uitând de oboseală. Nu-i compătimesc pe răniți: „câți nu visează o rană așa… potrivită, ca să stai într’un pat curat și o mână albă să-ți aline durerile”.
Departe de civilizație, devin spirite gregare; depind doar de camaraderia celorlalți și fiecare clipă e trăită intens:
„Poți crede într’o stea a norocului, într’un talisman, în binecuvântarea mamei […]; poți crede să scapi azi din focul de gloanțe care poartă scris numărul fatal […] Dar…plutoanele se micșorează pe fiecare zi […] și presimțim […] fâlfâirile misterioase ale morții, la fiecare pas…”
Iureșul bătăliilor induce sentimentul chinuitor al vieții insignifiante, convingerea că destinul nu poate fi păcălit: „un sentiment de micime te cuprinde, când vezi […] că nu ești decât o furnică în rândurile […] de infanteriști […] strivită curând de călcâiul destinului”.
Mizeria umană are nenumărate fațete. În contrast cu „învârtiții” zilei – căci soldații sunt doar monede de schimb și n-au voie să judece –, cei ce luptă sunt „prefăcuți din luptători în […] habaragii și oameni de corvoadă”. În vreme ce oamenii simpli au câteva boccele, bogații – disperați să-și salveze prețioasele vieți –, își abandonează avutul pe culmi. „(A)utomobile răsturnate, […] bagaje lepădate, mobile aruncate […] și presărate pe tot drumul”, fapt ce ilustrează discrepanțe sociale majore.
Nota de sarcasm a autorului, completată de compasiunea pentru cei mulți străbate întreaga operă, constituindu-se într-o critică acerbă la adresa potentaților zilei. Pe front se moare din cauza nepăsării și a iresponsabilității lor. Divizii întregi măcinate degeaba, murdării care se ascund, ar demoraliza și pe cel mai vajnic luptător: „e așa de dureroasă mărturia nepăsărei vinovate, încât încrâncenați de revoltă surdă, ne siluim inimile…” Nonsensul multor ordine demonstrează futilitatea abnegației colective sau indiduale: „Moartea culege în fiecare zi rația ei de suflete tinere.”
Dimensiunea eroică a catastrofei de la Fata Moartă e dezvăluită prin acte de bravură exemplare și incredibila rezistență a soldaților, dar pentru „uscături” e „prilej de a culege lauri și decorații fără merit și cu vădit dispreț față de viețile ostășești”. Polisemantismul toponimului, cu conotații exclusiv negative, denotă o conjunctură nedorită, dar care trebuie asumată: aici „fiecare pas, poartă o cruce”.
Fata Moartă e imaginea fatalității: „numele […] purtat din gură în gură, ca un blestem al vremii”. Peisajul iernatic e doar aparent încremenit în nemișcare. Curând, șuierele gloanțelor nu mai contenesc, mixând „în spazmurile morții vaetul germanului […] cu cel al românului; frăție de durere […] în pragul uitărei veşnice”. Cataclismul produce haos:
„Pe Fata Moartă s’a instalat o gigantică mașină de cusut… Frontul trepidează continuu și alternanța exploziilor arată […] îndârjirea luptei. […] Zboară copaci seculari ca niște paie împrăștiate de vânt.”
Reacțiile sunt confuze, dezorganizate: „Frica prinde a stăpâni întreaga linie […] Mulți își pierd capul”. Viața pe front bestializează sufletele: „nimeni nu cunoaște odihna”;„uzi și rebegiți de frig, bătuți de ploaie și omăt, ducem cu noi și în noi, toată amărăciunea nesiguranței și a zăpăcelei generale. Mâncăm pe apucate, umblăm hoțește, dormim iepurește”.
Trupurile „jegoase și lipoase” devin „centrul de atracție al păduchilor”: „o adevărată dantelă mișcătoare, care îți sugea sângele fără cruțare.” Pentru trupele „obosite și deprimate” tusea întregului pluton ține loc de taraf… Nici în toiul luptelor nu încetează ordinele abracadabrante: Doar umorul îi mai salvează. Cei mai mulți sunt moldoveni, dar „fiecare cu dialectul lui se crede mai român decât celălalt”. În tranșee, „se țin de ghidușii”. Numeroase scene vesele par descinse dintr-o adevărată comedie umană și ele poartă, indiscutabil, pecetea autenticității. „Un pocheraș” între ofițeri, cu o grenadă demontată pe post de lampă, într-o colibă improvizată, demonstrează truismul că viața e frumoasă în orice condiții. Singura sticlă de vin e scoasă la bătaie, putând fi câștigată de cel care are cei mai puțini… păduchi. „Struguri de păduchi grași” fac competiția destul de strânsă: „La socoteală, Ananiescu, cel mai osânzos, avea peste… cinci sute. Balaban, care ne luase la vale, urma la… excepțional”. Plecând în refacere într-o veselie de nedescris și mărșăluind prin sate, „oameni în toată firea, ținuți luni întregi prin munți și prin coclauri, munciți și chinuiți […], își aduc aminte că sânt bărbați, și încă tineri, la cele dintâi catrințe pe cari le zăresc.” Umorul decongestionează atmosfera, inundând textura narativă: „Niciodată n’am înțeles mai bine vorba Românului <îi curg ochii> decât în timpurile acestea de castitate forțată, unde orice drac de muiere era sorbită și… petrecută cu privirea, până se perdea după ostrețele gardului.”
Simetria compozițională completează fericit originalitatea scriiturii, amestecul de umor și tragism pigmentate cu infuziuni lirice, stilul alert. Incipitul romanului – localizat spațial pe malul Cașinului – aduce în scenă imaginea ordonanțelor ca grup colectiv, anonim. Romanul se încheie simetric, cu imaginea aceleiași ocupații, însă singularizată, unică prin simbolistica sa, aceea a ordonanței lui Missir. Portretul luminos, plin de candoare, dezvăluie verosimil rezonanțe sufletești și o prietenie excepțională: „Pentru mine, Țugui a fost timp de patru ani tovarăș nedespărțit, frate de cruce, unit în lipsuri, suferinți și greutăți de tot felul.” Finalul romanului e de o tristețe copleșitoare. Dorind să-l vadă așezat la casa lui, Missir îl trimite să-și caute o fată, iar Țugui, în culmea fericirii, se învoiește să-și aducă de acasă haine civile. Însă de întors nu se va mai întoarce niciodată, fiind răpus de tifos exantematic…
Recompensând din plin efortul (re)descoperirii și, de ce nu, al (re)valorizării, Ioan Missir – homo unium libri –, un neofit în rândurile scriitorimii din perioada interbelică, lasă cititorilor prin opera sa nu doar imaginea unei lumi ecorșate de spoială, ci și o perspectivă a lumii mortificată de hecatombele războiului.
Ioan Missir, Fata Moartă, București, Editura Cartea Românească, Ediție Princeps, anul publicării: 1937, nr. pagini: 343
–
Fotografie reprezentativă de David Clode pe Unsplash (crop)
scrie un comentariu