elefant.ro

„E trist, ştii, să trăieşti în mijlocul unor oameni care nu-ţi spun niciodată pe numele mic.” – Recunoştinţă, Delphine de Vigan

Pe Delphine de Vigan o descopăr cu acest roman surprinzător, „Recunoştinţă”, chiar dacă, la Editura Polirom, i-a fost tradus în 2019 şi romanul „Legămintele”. Am descoperit, cu bucurie, un amestec reuşit între ceea ce îi caracterizează cel mai mult pe scriitori precum Margaret Mazzantini, Éric-Emmanuel Schmitt şi, oricât ar părea de straniu, Eugène Ionesco. Îmi place, de asemenea, să cred că, aşa cum Franţa l-a îndrăgit până în ziua de azi pe maestrul teatrului absurdului, în egală măsură Delphine de Vigan a fost influenţată de ritmul alert, inconfundabil, al unora dintre cele mai savuroase dialoguri din teatru.

Spunem la timp tot ceea ce avem de spus? Cum ne împărţim vieţile între cine suntem pentru noi înşine şi cine suntem pentru ceilalţi? Romanul „Recunoştinţă” vorbeşte, cu o candoare deplină, despre faptele bune pe care oamenii nu uită să le facă, despre sufletele care se hrănesc din propria lor omenie. Chiar dacă inevitabila trecere a timpului înseamnă degradarea nu doar a trupului, ci şi a minţii, pentru Michka, bătrâna doamnă în viaţa căreia afazia se strecoară ca un hoţ neglijent, lăsând indicii la fiecare pas, bunătatea inimii sale, oricât ar suna de simplu sau aproape clişeic, continuă să fie pilonul său de rezistenţă sau trăsătura sa de caracter pe care nimic şi nimeni nu o poate răpi.

Trei destine pe care le uneşte această dorinţă de a-l ajuta pe cel de lângă tine, cel mai adesea prin simpla prezenţă. Michka, adăpostită în copilăria sa timp de trei ani de un cuplu tânăr, fără să-şi mai vadă vreodată părinţii deportaţi, Marie, crescută ani de-a rândul şi de Michka, în condiţiile în care mama fetiţei nu se putea îngriji corespunzător de ea şi, mai apoi, Jérôme, ortofonistul de 35 ani, angajat al căminului de bătrâni în care va ajunge să locuiască Michka.

O meditaţie splendidă asupra vieţii şi asupra trecerii timpului deopotrivă. O înduioşătoare declaraţie de dragoste faţă de oameni, faţă de cei care fac bine aproape fără să fie conştienţi de asta. Răni diferite, dar prezente, cuvinte nespuse care se cer rostite, chiar şi în al doisprezecelea ceas. În universul Michkăi, visele sunt singurele momente în care afazia dispare cu totul, iar dialogurile amintesc de acel ritm unic al pieselor lui Ionesco:

„Dar, mă rog, ce credeaţi, doamnă Seld? Că noi primim aici pe oricine şi oricum? Visaţi! Nu există locuri pentru toată lumea, ştiţi foarte bine! Nu există locuri! Aşa e peste tot! Orice-aţi face, trebuie să treceţi prin nişte teste, interviuri, concursuri, examene, probe, competiţii, interogatorii! Trebuie să vă dovediţi angajamentul, implicarea, motivaţia, hotărârea! La şcoală, la locul de muncă, la universitate, pretutindeni, doamnă Seld, da, pretutindeni, pretutindeni, pretutindeni, noi trebuie să triem, să selecţionăm, să alegem! N-avem cum altfel.”

Pierderea cuvintelor – o înfrângere grea pentru orice om care a trăit în mijlocul cărţilor – devine o panoramă presărată excelent cu un umor bine dozat, dar, mai ales, cu secvenţe care înduioşează fără melodramă. Un exerciţiu dificil pe care Delphine de Vigan îl stăpâneşte. Despărţirea de ceea ce a fost o întreagă viaţă de om e nuanţată astfel:

„Trage după ea uşa apartamentului, această uşă pe care a închis-o de sute de ori, însă azi ştie că e ultima oară. Insistă să învârtă ea însăşi cheia în yală. Ştie că nu se va mai întoarce. Nu va mai face niciodată aceste gesturi pe care le-a repetat de sute de ori: să deschidă televizorul, să întindă cuvertura, să spele aragazul, să coboare jaluzelele din cauza soarelui, să-şi agaţe capotul în cuierul de la baie, să bată pernele canapelei ca să-şi recapete forma de mult pierdută. A donat mobilierul, patul, magnetoscopul, cratiţele, toasterul. A păstrat câteva cărţi, albumele foto, vreo treizeci de scrisori, actele pe care administraţia interzice să le arunci. Dar, în realitate, o ştie, s-a dezlegat de ţărm.”

Iar Marie, în plin avânt al vieţii sale, e cea care creşte prin ceea ce Michka i-a lăsat deja moştenire. O sensibilitate aparte, un mod de a privi lumea aici şi acum, şi o promisiune pe care şi-o face Marie:

„Când o să fiu bătrână, o să mă întind pe pat sau o să-mi afund şalele într-un fotoliu şi o să ascult muzica pe care o ascult azi, cea care se transmite la radio sau se cântă la spectacolele în aer liber. O să închid ochii ca să regăsesc senzaţia corpului meu dansând. Corpul meu destins, suplu, ascultător, corpul meu în mijlocul altor corpuri, corpul meu eliberat de orice privire din afară în timp ce dansez singură în mijlocul salonului meu. Când o să fiu bătrână, o să petrec ore în şir aşa, atentă la fiecare sunet, la fiecare notă, la fiecare impuls. Da, o să închid ochii şi o să mă proiectez mental în dans, în transă, o să regăsesc, una câte una, mişcările, sincopele, iar corpul meu îşi va însuşi din nou ritmul şi măsura cele mai apropiate de pulsul propriu.”

Viaţa, înţeleasă în ritmurile sale adesea tulburătoare, devine blândă. Perspicacitatea celor în vârstă, acea trăsătură care îl uimeşte pe Jérôme, aparţine, cel mai probabil, unor oameni ca Michka, unor oameni care au înţeles unde anume se ascund secretele care ne ajută să zâmbim în faţa furtunii, să credem că furtunile ascund undeva şi raze de lumină sau că bucuriile mărunte ale fiecărei zile compun, de fapt, viaţa:

„Dar trebuie să ascundem unele mici lucruri, înţelegeţi? Ca să fim vii. Trebuie să putem face nişte mici lucruri singuri, în colţul nostru, nişte mici lucruri puţin interzise, şi să închidem uşa când avem nevoie să fim liniştiţi”.

Destinele lor se împletesc, se reconstruiesc şi se alină unul pe altul. Fragmentele lor de timp, de bunătate care nu aşteaptă nimic în schimb, gesturile pe care le fac pentru a nu lăsa trecutul să adâncească răni şi, mai ales, împăcarea propriului prezent cu viaţa însăşi sunt instrucţiuni binevenite pentru a cădea la pace cu greutăţile uneori inevitabile.

Iată secretul. Viaţa înseamnă să trăieşti. Să spui ceea ce trebuie rostit, să nu laşi cuvintele să-şi rătăcească drumul, să nu laşi poveştile să se piardă pur şi simplu în lumea întreagă, fără să ajungă la destinatar. Delphine de Vigan cucereşte, convinge, farmecă şi înduioşează, toate acestea într-un roman scurt, dar extraordinar de plin.

Delphine de Vigan, „Recunoştinţă”, Editura Polirom, anul publicării: 2020, nr. pagini: 200, traducere: Cristina Jinga


Cartea poate fi cumpărată de la:


Fotografie reprezentativă de Jeremy Wong pe Unsplash

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here