„Ăsta-i mersul lumii, știi? Noi suntem mereu cei cărora ne e mereu dor de ce era înainte.”- Fericirea lupului
După debutul său, Fare ordine (2003), premiat cu Subway Letteratura, Paolo Cognetti a scris constant, cunoscând succesul internațional în 2016 odată cu romanul Cei opt munți, publicat în peste 40 de țări și distins cu Premiul Strega și Premiul Strega Giovani, pe lângă premiile internaționale.
Continuă să fie un scriitor prolific, iar Fericirea lupului e noul roman apărut recent la Editura Polirom, o încununare a temelor abordate și în trecut, o infinită și melancolică declarație de dragoste față de natură, regăsire, curaj și iubire însăși.
Aici soarele încălzește crestele alpine și inimile celor care aleg singurătatea explorărilor sau compania altor îndrăgostiți de munte. Aici peisajele sunt cele ale visătorilor atenți la detalii, ale celor care aleg, de fiecare dată, să descopere frumusețea și noutatea în același drum, chiar dacă l-au mai parcurs de zeci de ori înainte.
La patruzeci de ani, după relația încheiată în Milano, Fausto se retrage, pe nesimțite, din meseria de romancier și devine un chef în bucătăria lui Babette, în restaurantul cu meniu pentru munteni din inima regiunii Fontana Fredda. Aici cunoaște o nouă poveste de dragoste, aici descoperă că te poți obișnui cu orice, cu muntele, dar și cu orașul, că uneori e bine să pleci pur și simplu dintr-un loc pentru a te îndrăgosti de un altul, pentru a trăi o nouă poveste de iubire cu viața. Între el și Silvia, tânăra de douăzeci și șapte de ani, se țese o idilă adăpostită de traiul de pe munte, de ceea ce are mereu iz de fragilitate și de temporar atunci când zăpada se avântă de pe creste în avalanșe care pun la pământ oameni și copaci.
Se împrietenește cu Santorso și, treptat, își va găsi locul mai aproape de Silvia, gătind în inima pădurii într-o tabără forestieră. Simțurile sunt ascuțite, imaginile sunt sclipiri ale zăpezii și ale gerului, mirosul de zadă, mirosul de fum și rășină se împletesc, fericirea e simplă, e un cadru din fiecare zi, e un scurt moment în care doi cocoși de munte se reîntâlnesc pentru a-și disputa teritoriul și eventualele noi cuceriri:
„Doi cocoși frumoși, adulți, negri pe zăpada albă, în plină luptă. Păsările alegeau întotdeauna aceleași locuri ca să se lupte, de la un an la altul se întorceau în arenele lor. Ieșeau la ultimele raze de lumină, cu soarele dispărut deja dincolo de creste, dar încă strălucitor, la ora aceea căreia francezii îi spun entre chien et loup. Lui Santorso îi plăcea expresia aceea. În amurg, cocoșii ieșeau să se snopească în bătaie, foloseau gheare, ciocuri, aripi, tot ce aveau ca să lupte, atât de furioși la începutul anotimpului iubirilor încât ignorau un vehicul pe șenile, un bărbat cu binoclu și chiar și rock’n-rollul. Santorso a privit cu atenție sprâncenele frumoase și roșii ale celor doi cocoși, penele înfoiate ca să-l înfricoșeze pe adversar. Pe undeva și femelele îl așteptau pe învingător. Cu sau fără zăpadă, acela fusese dintotdeauna pentru el începutul primăverii”.
Jocul lui Paolo Cognetti e cadențat, romanul urmează un ritm numai al său, echilibrat, încet, aproape ca trecerea anotimpurilor, un fel de a duce povestea mai departe pe creste din ce în ce mai înalte.
Trăiește oare Fausto „utopia ridicolă a lui trăiește-în-locul-care-te-face-fericit”? Tot ce se poate. Dar este, cel mai probabil, locul în care a ales să trăiască, pur și simplu, să se dezrădăcineze pentru a crește noi rădăcini în altă parte. Babette lasă în urmă restaurantul, alegând marea după atâția ani în care fusese ca un colac de salvare pentru cei care o vizitau. Îi oferă lui Fausto locul său. În fond, restaurantul rămâne ca un reper pentru cei care au nevoie de un popas. E ciclul firesc al plecărilor și al sosirilor. Fausto alege să rămână.
Mai apoi, mai aproape de Silvia, reia această legătură de care nu se poate desprinde, nu încă, urmând pur și simplu cursul unei vieți care curge ca apa unui izvor de munte. În refugiul de înaltă altitudine, esența vieții, a trecutului și a prezentului, e redescoperirea propriului parcurs:
„Vinul, căldura plăcută din refugiu, ceața care se ridica, picioarele obosite: mai-mai să adoarmă acolo, pe scaun. A închis ochii și s-a simțit exact ca altădată. Dar acum era mai bine ca altădată, pentru că la mijloc erau amintirile lui. Așa trebuie să fie un refugiu, s-a gândit. Valorează mai mult dacă păstrezi ceva de-al tău”.
Un om al muntelui, transformat de locul în care alege să trăiască, Fausto e un personaj care învață fericirea.
Cinematografic, romanul lui Paolo Cognetti dezbracă munții de frumusețea lor imperturbabilă pentru a reda totul în această carte în care „bătrâna planetă albastră” e o romantică incurabilă. Dacă iubirile se pot naște oricând, dacă locurile nu ne țin pentru totdeauna doar pentru ele, atunci Fericirea lupului e un îndreptar care ne apropie mai mult de tot ceea ce ține de explorare, natură, sine, curaj și dragoste.
Paolo Cognetti, „Fericirea lupului”, Editura Polirom, anul publicării: 2022, nr. pagini: 208, traducere din limba italiană: Cerasela Barbone
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Rémi Jacquaint / Unsplash
scrie un comentariu