librariadelfin.ro

Rare sunt confesiunile atât de sfîşietoare şi emoţionante precum cea a Dorei Maar! Graţie prozatoarei  Slavenka Drakulić, însemnările Dorei Maar, scrise în limba croată, limba tatălui său, au fost transpuse într-un roman ce evocă una dintre cele mai excepţionale, dar şi damnate, iubiri. „Dora şi minotaurul. Viaţa mea cu Picasso” vorbeşte, din reverberaţiile unei conştiinţe zdrobite şi renăscute din propria cenuşă, despre artă, genialitate, iubire, căutare de sine, dar, mai ales, despre suferinţă şi sensul ei.

Viaţa Theodorei Markovitch se împarte, firesc, în două perioade: înainte şi după Picasso. Înainte de Picasso s-a aflat în căutarea propriei identităţi, nu doar artistice, ci şi personale, oscilând între a fi franţuzoaică, croată sau argentiniacă, o simplă mic-burgheză sau o femeie emancipată cu vederi mult mai largi decât cele ale unei morale conformiste. După întâlnirea cu Picasso, devenită Adora, Dorissima, ea îşi doreşte dragostea lui, dar şi un parteneriat artistic cu el. Toată existenţa ei face pasul către Picasso. Un pas aproape letal.

Căci marele artist este un geniu. Dar geniile au nevoie de energie pentru a-şi hrăni creativitatea. Iar Picasso este un „colecţionar de suflete”, un „vampir” care se hrăneşte cu seva iubirilor pe care le iniţiază, le consumă şi de care, apoi, se debarasează cu nonşalanţă. Fără regret, ca într-un exerciţiu de igienă artistică. Pentru că aceasta a fost natura lui: o ipostază – cea a artistului – a dominat-o pe toate celelalte.

„După toţi aceşti ani am înţeles că aşa a trebuit să se întâmple. Una dintre ipostazele lui le-a dominat pe toate celelalte, artistul a învins soţul, tatăl, amantul, prietenul, ruda şi chiar şi fiul. Am fost prea docilă şi orgolioasă, iată motivul rătăcirii mele. Nu am fost zdrobită doar de caracterul distructiv al lui Picasso, ci şi de aşteptările mele.”

Care au fost aşteptăile Dorei de la relaţia cu Picasso?! Ea însăşi artist-fotograf, de factură suprarealistă,  cu o importantă notorietate la momentul întâlnirii cu Picasso, Dora Maar şi-a dorit iubirea şi aprecierea acestuia. Ambele, deziderate imposibile căci Picasso nu recunoştea valoarea artei fotografice, considerând-o de „mâna a doua”, în timp ce iubirea, resursă de unică folosinţă, bună pentru nutrirea inspiraţiei artistice şi a ego-ului, trebuia, pur şi simplu, abandonată atunci când devenea problematică, cerând reciprocitate.  

În ce măsură a iubit-o Picasso pe Dora Maar nu avem de unde şti. E drept că a imortalizat-o în diferite ipostaze şi în multe lucrări, de la fata senină din „Dora Maar sur la plage”, la amanta care se oferă Minotaurului, conştientă că este o ofrandă adusă sexualităţii şi inspiraţiei lui, până la femeia plânsă, aflată în pragul nebuniei, purtând pălării excentrice.

Ce putem şti, documentat, graţie Slavekăi Drakulić, este cât de mult l-a iubit Dora Maar pe Picasso. Atât de mult încât şi-a abadonat propriul crez artistic – de a se încredinţa fotografiei şi picturii spre a deveni un artist complet – rămânând doar muza lui Picasso. Atât de mult, încât s-a lăsat golită de substanţa propriei persoane, în arderea care a reprezentat iubirea ei pentru Picasso.

Văzut prin ochii Dorei Maar, Picasso este un monstru talentat, dar odios în relaţiile cu iubirile sale.  Un Minotaur”, însingurat în genialitatea lui, precum taurul mitic în labirintul său, care s-a hrănit cu sufletele femeilor pe care le-a cucerit, avid de adoraţia celorlalţi, dar şi speriat de propriile limitări, precum boala sau moartea.

Personalitatea schizoidă a lui Picasso a fost atrasă de farmecul şi talentul enigmaticei Dora Maar. Vanitatea a fost ingredientul secret care a făcut din personalitatea Dorei un material atât de preţios, dar şi inflexibil, încât a devenit casant, frângându-se sub impulsul copleşitor al forţei acestui geniu, aproape malefic.

Ajunsă la limita existenţei, în contradicţie cu lumea exterioară, dar şi cu propria ordine interioară, după traumatizanta experienţă a iubirii pentru Picasso, Dora Maar are puterea de a reflecta la propriul destin, asumându-şi eroarea de a se lăsa consumată ca femeie şi abandonată ca artist.

Într-o sublimă solidaritate cu suferinţa unei alte mari femei, Frida Kahlo, Dora Maar îi recunoaşte acesteia puterea de a nu abdica de la propriul crez artistic, indiferentă la opinia celor din jur, inclusiv a omului pe care-l iubea, pictorul Diego Rivera. Înţelege, astfel, că energia creatoare este combustibilul vieţii unui artist, dar şi salvarea de la deriva sufletească ce poate duce la naufragiul personal.

La final, într-o recluziune absolută, primeşte vestea morţii marelui Picasso cu liniştea celui care a fost în abis, dar a avut puterea de a ieşi de acolo. Ca într-un ultim adio, un porumbel alb, identic cu cel din picturile lui Picasso, se arată, fulgurant, în acel moment.

Ca cititor, nu poţi să nu empatizezi cu suferinţa şi drama personală ale Dorei Maar şi să nu–ţi pui problema moralităţii în artă. Poate fi detaşat omul de artist? I se poate ierta orice artistului, în numele artei? Ar trebui ca artistul să aibă (şi) spirit civic sau moral?

În numele liniştii de care avea nevoie pentru a crea, Picasso nu s-a sfiit să pactizeze cu ideologii în care nu credea (comunismul), să îşi trădeze prieteni în nevoie sau să îşi abandoneze familia. Am sentimentul că, după romanul Slavenkăi Drakulić, perspectiva cititorilor asupra marelui artist va căpăta, cu certitudine, nişte meritate nuanţe.

Slavenka Drakulić „Dora şi Minotaurul. Viaţa mea cu Picasso”, Editura Pandora M, anul publicării: 2020, nr. pagini: 208, traducere: Octavia Nedelcu


Cartea poate fi cumpărată de la:


Fotografie reprezentativă de Fernando @cferdo pe Unsplash

libris.ro

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here