Ce m-a atras la această carte pentru a mă motiva să o citesc au fost titlul şi citatele găsite pe internet. Am înţeles că stilul introspectiv se va potrivi ca o mănuşă personalităţii mele înclinate spre analiză psihologică şi latura emoţională a întâmplărilor.
Nu am găsit nicio precizare critică asupra genului de carte la care este încadrată de către specialişti. Având un singur fir narativ (de fapt, este împletit cu descriptiv, având în centru mama autoarei şi relaţiile ei cu familia şi cei apropiaţi), brodat pe fondul eseisitic şi al dezvoltării personale, aş situa această lucrare la graniţa dintre biografie şi jurnal, o adevărată nuvelă psihologică al cărei principal rol este, consider eu, vindecarea.
Cartea este un omagiu adus de către Laura mamei sale de la naşterea fetiţei (în familia unde exista deja Andreea, cu 13 ani mai mare), imediat după Revoluţie, până la momentul la care aceasta moare de cancer, întinzându-se până puţin după cei 17 ani ai autoarei care va urma două facultăţi tocmai din dorinţa de a împlini visul lui Mimi (mama): să fie studentă.
Presărată cu adevărate revelaţii despre emoţii, sentimente şi relaţii, cartea nu excelează în acţiune, fiind o redare autentică şi sinceră a unei familii dintr-un București postcomunist în care mama fusese şi rămăsese stâlpul. Scrisă la persoana întâi, lipsită aproape total de dialog (apar doar citate din replici ale mamei rămase ca nişte mostre ale personalităţii acesteia, sau ca sfaturi sfinte pentru cele două fete: „… nu e nevoie să fii atât de încăpăţânată încât să fii şi proastă”), cartea reprezintă un fel de terapie la care autoarea a recurs în drumul ei de la durere spre acceptare. Ca să înţeleagă acolo, la capătul drumului, că iubirea nu e durere. Limbajul este unul colocvial, al unei prietene care ne povesteşte parcursul mamei sale prin viaţa ei, presărat atât cu vorbe neaoşe, din popor, aşa cum vorbeau în casă şi în cartier, cât şi cu metafore şi comparaţii de o adâncă profunzime asupra cărora să te apleci de două ori, cu rigurozitate de ceasornicar, ca să le surprinzi esenţa: Mama, ca nisipul: încă o găsesc lipită de pielea mea, inevitabil, mereu. Reflecţiile psihologice prin care autoarea, destul de tânără când a scris ceva cu un astfel de impact emoţional, ceea ce denotă maturitate şi atenţie la detalii, impunând cititorului propriile revelaţii despre viaţă, sunt de un dramatism uluitor, mergând până la cea mai lăuntrică fibră a sensibilităţii umane: În momente ca ăsta, mintea noastră reorganizează realitatea astfel încât să supravieţuim, într-o lume în care mult timp se crede că iubim doar dacă ceva ne doare. Suferinţa devine, astfel, un indicator al existenţei iubirii, până la momentul de supremă depersonalizare (după decesul mamei, Laura îşi mărturiseşte suferinţa) în care, trăind durerea în toate valenţele ei, din toţi rărunchii, oamenii ajung să o integreze şi să o accepte pentru a putea merge mai departe.
Dacă îţi place site-ul:
Nu există o acţiune doldora de întâmplări sau de suspans, am putea spune că, aparent, este chiar o poveste banală prin care, în cele câteva capitole scurte, cu titluri la fel de scurte, ca nişte verdicte, ni se înfăţişează tabloul obişnuit al unei familii atinse de consecinţele bolii secolului. O vedem pe Luluts în copilărie şi adolescenţă, permanent în raport cu mama, cu ceea ce învaţă de la ea şi prin ea, pe fondul întâmplărilor de la şcoală sau din faţa blocului. Un fapt banal pentru restul omenirii, dar crucial şi fatal pentru o tânără care-şi pierde reperele la 17 ani, deşi ar fi crezut că era pregătită pentru detaşarea de mama ei, care fusese atât de multe.
Nu este o carte pentru orice gen de cititor. Nu este o carte pentru cei cărora nu le plac biografiile sau stilul de jurnal şi epistolar. Nu este o carte a îngrămădirilor de fire narative sau de personaje, este cartea unui singur personaj, imens, un far ce luminează trecutul şi viitorul autoarei. Ea continuă să fie crescută de MIMI şi după moartea acesteia şi tocmai pentru a nu uita tot ce a răsărit şi a sporit în ea, se decide să scrie, ca o fotografie la altă dimensiune, a unei relaţii fără de care nu mai vede lumina. Crede. Doar crede. Luptă cu ea, plânge (scena în care vecina o aude prin pereţii blocului şi plânge odată cu ea, este impresionantă), vorbeşte despre mama, scrie, ventilează tot praful fetid al bolii, îmbâcsit de şuieratul rece al morţii, ca să poată supravieţui şi ca să poată regăsi un sens. Poate trece drept o lecţie despre pârghii pentru depăşirea unei traume. O carte care ar trebui citită. Măcar de două ori. O dată ca poveste şi a doua oară ca lecţie de luptă cu inerentul şi imprevizibilul. O lecţie despre supravieţuire cu mintea întreagă. De aici fiecare trage ce i se potriveşte, cu condiţia de a trece povestea prin filtrul propriu, regăsindu-se sau nu în disperarea de a se vindeca. De a putea trăi fără cel pierdut.
Ca un adevărat document, cartea inserează şi câteva fotografii ale mamei alături de copii, părinţi, apropiaţi sau la locul de muncă, pentru a face mai verosimilă povestea şi pentru a o apropia mai mult de cititorul căruia, astfel, femeia îi devine familiară. E ca şi cum Laura Ionescu încearcă să convingă de miracolul care a fost mama sa. Sau să se convingă pe ea însăşi că aşa a fost. O minune.
Poate atipic pentru o cronică de carte, aş îndrăzni să lansez o invitaţie grupurilor şi cluburilor de lectură sau cursurilor de literatură: o paralelă între Nu te găsesc pe nicăieri (căci, de fapt, după cum spune fiica, mama nu mai era pe nicăieri, murind, dar era peste tot, în amintirea familiei şi în memoria locurilor care au conţinut-o) şi o altă carte tristă, scrisă tot dintr-o perspectivă adolescentină, dar masculină: Vara în care mama a avut ochii verzi a Tatianei Ţîbuleac, având acelaşi fir roşu: viaţa de după moartea de cancer a unei mame. Alta. Una din milioanele. Las loc analizei şi sintezei dintre cele două cărţi, sugerând doar atât ca punct de dezbatere: poate un copil sau un tânăr care îşi pierde mama, cu totul şi puţin câte puţin, să continue a vedea frumuseţea vieţii, salvându-şi sufletul de mutilare?
Poate o familie deşirată de pierderea timpurie a unui membru al ei, să ajungă să spună, cu mâna pe inimă: chiar şi fără sens, mi-am dorit mult să mai trăiesc un pic?
Laura Ionescu, „Nu te găsesc pe nicăieri”, Editura Publica, anul publicării: 2021, nr. pagini: 196
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă: Martino Pietropoli / Unsplash
Mă tot întreb dacă este numai o întâmplare sau o intervenție divină – aceleași inițiale si pentru nume si prenume- ca cele doua Laure să-și facă cunoscută măiestria condeiului și pe pagina Facebook?
Deși Laura Ilinca cu multă modestie afirma că rândurile ei nu vin din partea unui critic literar, părerea mea umilă de cititor este că definit da. Au o inteligență vibrantă, o analiză profundă și o chibzuință cu totul remarcabile care le dau valoare absoluta de critica literară.
Bravooo!!!