„Moarte cu suspendare” de Marius Dumitrescu e prima apariţie postumă a unui poet dedicat, o personalitate în care vocaţia poetică s-a împletit cu profesia sa de judecător: „eram orb pe atunci / un cer frumos şi pustiu / se-ntrezărea prin oasele mele”, se preface într-o sentinţă poetică atât de aproape şi totuşi departe de profesie: „onorată instanţă / revocaţi-mi vă rog / suspendarea / recunosc / am dispreţuit / umilinţele şi nebunii”.
Spirit neliniştit, ca prietenul său Ciprian Chirvasiu, Marius Dumitrescu trimite spre cititori străfulgerări de gânduri despre un destin poetic care nelinişteşte, de fapt despre destinul omului la ora când, punându-l pe masă, dă seamă în faţa vieţii şi a morţii deopotrivă: „bâiguie ceasul: / punctul fix de pe harta / viitorului tău infarct”.
Viaţa se trăieşte fără prea multe întrebări, când acestea vin, când acestora le vine rândul, poetul îşi intră în rol, oficiază despre moarte din plină viaţă.
Nu poţi scrie poeme atins de aripa morţii, poţi ignora semnele pe care aceasta ţi le dă, poţi transforma spaimele în emoţii poetice.
Asta face Marius Dumitrescu în „Moarte cu suspendare”: „doar pentru atâta lucru / îţi sună gol cuvintele? / nu le mai pune să facă / balet pe timpanele morţii / când ştii foarte bine / că n-a fost să fie” sau „e o vraişte de amănunte sărace / o harababură / acum când scriu despre mine / la terasa din colţ domnii aceia / tot mai citesc ziarele”.
Când umbrele te asaltează, când eşti poetul acestora, când ajungi reprezentantul neîmplinirilor lor, trebuie să scrii poemul, asta face poetul scriind despre VIAŢĂ: „de câte ori lumina / sună ca şi cum / ar fi murit careva / închid ferestrele uşile / se face răcoare” sau „tac taci tăcem… / să nu-ntrebi de ce / fiindcă orice răspuns / ar fi o minciună / şi-apoi e atât de frumos / când ne uită cuvintele”.
Poet al sensibilităţii, când „umbra te bate pe umăr / aerul-copil se joacă / de-a liniştea / numai cu singurătate / se răscumpără / înţelesul singurătăţii”.
Marius Dumitrescu, în „Moarte cu suspendare”, SE LASĂ CITIT şi trebuie înţeles deoarece poemele te trimit spre experienţe personale, dezvăluindu-ţi alte înţelesuri. E aici, în aceste desluşiri fulgerate, o apropiere de Ciprian Chirvasiu în poemele lui. Marius Dumitrescu, în „Moarte cu suspendare”, închide o experienţă de viaţă, deschizând „uşile ferestrele înspre viaţă”.
Poemele trăiesc de parcă „de cealaltă parte / a drumului distanţa / de la tine la tine / tolănită pe iarbă”, îşi vede de treabă şi atunci poetul dă drumul unei chemări de un farmec dureros şi unic: „o strig dar nu vine / iarăşi o strig eu care credeam / că-i de-ajuns o singură dată / meduze albastre ies / dintre malurile oglinzii”.
Prima operă postumă a poetului Marius Dumitrescu, „Moarte cu suspendare”, e, de fapt, o lecţie despre viaţă, o operă poetică despre pofta de a trăi atunci când observi că te afli în cătarea puştii!
Un volum de poeme care se citeşte singur, ca un poem-fluviu ce adună în albia-i pârâurile, râuleţele şi râurile, ducându-le la vale înspre MAREA CEA MARE!
Marius Dumitrescu, „Moarte cu suspendare”, Editura Tribuna, anul publicării: 2019
- Pe Jancovici Pogan îl podidea plânsul, va pune punga la bătaie?! – proză de Marian Ilea - 13 august 2023
- Coasta Hodinului – proză de Marian Ilea - 9 octombrie 2022
- Video: Marian Ilea citeşte „Obiectivul turistic din Mittelstadt” – proză scurtă - 27 iulie 2022
