Unul dintre cei mai cunoscuți autori români, Petru Cimpoeșu, cel care semna în 2001 cartea Simion liftnicul. Roman cu îngeri și moldoveni, recucerește atenția cititorilor autohtoni cu noul volum, Scrisori către Taisia, apărut la Editura Polirom.
Orașul se frânge sub analiza amănunțită, scrisoare după scrisoare, a lui Adrian Doltu, cel care scrie din perspectiva omului care privește acum în urmă, spre aproape întreaga sa viață. Faptele, întâmplările și oamenii sunt ingredientele unor scrisori care rememorează totul și care încearcă, în același timp, să explice, să retușeze trecutul prin rândurile unui prezent în care oricum nimic nu mai poate fi reparat.
Deja pare că se vorbește „o altă limbă” în acest prezent inconfortabil. A avut însă trecutul mai mult sens? Au avut gesturile și acțiunile cel mai bun rol pe care ar fi putut să-l aibă? Și ce fapte din anii de tinerețe sau de maturitate sunt de neiertat? Lumea actuală se închide din ce în ce mai mult peste protagonistul scrisorilor către Taisia. În măsura în care e o revedere a peliculei vieții, romanul e și un rămas-bun:
„Trăiesc exilat într-un oraș în care nu mai cunosc pe nimeni. E orașul în care m-am născut și mi-am petrecut o bună parte a vieții. Tot mai multe mașini care produc zgomot și praf și tot mai mulți indivizi posaci, nemulțumiți, puși pe harţă și prost îmbrăcați. Pare că o anume precipitare îi mână undeva. Chipuri noi și aspre, cuvinte repezite, rostite pe un ton de reproș. De multe ori nici nu înțeleg ce vor să spună, ca și cum ar vorbi o altă limbă. Priviri mânioase sau, în cel mai bun caz, apatice au luat locul celor vechi și cunoscute. Cei care îmi făceau cândva lumea un loc familiar sunt tot mai rari, încât uneori am impresia că universul însuși se rarefiază de la o zi la alta, iar eu nu sunt decât un atom într-un gaz rarefiat”.
Din această cochilie din ce în ce mai străvezie, se dau înapoi paginile, una către una, către anii de liceu și, mai apoi, anii tinereții și ai maturității petrecuți sub dictatura comunistă, către prietenii, iubire, suspiciuni, familie.
Fiecare moment capătă, în cartea lui Petru Cimpoeșu, o greutate aparte, tocmai pentru că cel care scrie are acum abilitatea de a descompune totul, bucată cu bucată, până în cel mai mic detaliu. Se recompune harta familiei, a iubirii, a acelor intersecții al căror rol nu a fost înțeles decât mult mai târziu. Această reluare a parcursului vieții oferă posibilitatea de a înțelege totul sau măcar de a retrăi explicând în scris, în scrisoare, povestind celei care a trăit o parte din aceeași poveste:
„Citindu-ți trecutul într-o carte din care lipsesc câteva pagini, încercând să-l pronunți în silabe. Până când constați că e undeva o sincopă, pe care o resimți ca eșec personal. În momentul când îți dai seama că unor întâmplări le lipsește punctul de sprijin și abia întorcându-te să le recuperezi înțelesul descoperi originea defecțiunii. Un fel de paranteză goală, rânduri scrise cu aer și care pot însemna orice”.
Poveștile se împletesc aici, substraturile țes istoria celor care, în comunism, se opuneau sistemului. Însă comunicarea dintre Taisia și Adrian Doltu pare la fel de codificată, misterioasă.
Acestui destinatar îi sunt iertate „chiar și erorile, poate mai degrabă erorile și ezitările decât calitățile”, dar chiar și așa deznodământul e unul sub umbra inevitabilului, o notă tare a romanului.
Analiza lui Adrian Doltu e minuțioasă și vine cu un preț scump căci această misiune de a privi înspre trecut are întotdeauna riscurile sale și nu e niciodată un demers facil. Mai mult, va mărturisi chiar el, „e ca și cum aș alege din două iluzii pe aceea pe care să o ridic la rangul de realitate sau dintre două amintiri pe aceea din care să-mi improvizez un trecut”.
E un film mut din care protagonistul se disipează, de multe ori ceilalți sunt importanți pentru zugrăvirea unei societăți în care regulile reorientau vieți. E o lume „contrafăcută, al cărei sens se diminua de la o zi la alta, așteptând ca alții să facă ceva pentru a i-l restabili”.
Legăturile de familie devin triste îndepărtări (relația formală a lui Adrian Doltu cu mama sa, cea care alege să crească împreună cu un alt bărbat copilul acestuia din urmă cu o altă femeie și inclusiv aceste scrisori care nu pot repara trecutul, care nu o pot salva pe Taisia, dar care, e adevărat, ar putea să salveze o parte din protagonistul ajuns la senectute). Acum trecutul e prea îndepărtat și poate că nu doar acum, ci de-a lungul întregii sale vieți, totul a fost privit aproape dincolo de un zid de sticlă:
„De multe ori, gândindu-mă la anii aceia, mi se pare că tocmai eu lipsesc din peisaj. Se întâmplă câteodată ca într-o familie de muți să se nască un copil care aude și poate vorbi. Îmi imaginez că eu însumi aș fi acela, doar că nu părinții mei sunt muți, ci un anumit crâmpei din trecut, în care altcineva mi-a luat locul. Orice l-aș întreba, el nu mă aude, iar pe de altă parte, oricâte semne mi-ar trimite, nu le înțeleg și din spațiul gol dintre noi se ivește pe nesimțite un fel de inadecvare în raport cu mine însumi”.
Exercițiul acesta care dă, iată, naștere unui roman exemplar, își are reușita tocmai în această retrăire, prin scris, a unor momente esențiale pentru perioada comunistă, dar și pentru adaptarea la epoca postdecembristă.
Este un parcurs minuțios care, fără îndoială, chiar și atunci când e făcut în afara artei, oferă mai multe răspunsuri, cu singurul semn de întrebare posibil: nu se cunoaște destinația finală. Adrian Doltu parcurge lumea sa, în etape, pentru a se apropia de cea care a contat cel mai mult de-a lungul existenței sale, fără a reuși să descifreze însă dacă viața ar fi putut arăta cu totul altfel. Regimul impunea însă măsurile care îi făceau pe oameni să ia decizii care nu aveau cale de întoarcere, compromisuri peste care nicio memorie nu putea trece. E o cercetare microscopică și necesară, cu final necunoscut:
„Orice cuvânt scris îmi pare amprenta unei clipe și trebuie să o cercetez îndelung, să aflu ce vrea de la mine înainte de a o confirma. Chiar și așa, nu știu încotro mă va duce”.
Naturalețea frazei vine din fiecare trăire reamintită, cântărită și analizată, descompusă în ramificările pe care prezentul din care se scrie nu le mai conține și atunci pot fi disecate cu o luciditate mult mai mare.
„Scrisori către Taisia” e un roman al memoriilor neumbrite de uitare și e, totodată, o rugăminte de iertare, un fel de a închide, pentru totdeauna, mai multe uși. În felul său, prin ritmul domol pe care îl impune cititorului, devine o meditație a prezentului asupra trecutului.
Petru Cimpoeșu, „Scrisori către Taisia”, Editura Polirom, anul publicării: 2021, nr. pagini: 336
Puteţi cumpăra cartea de la:
Fotografie reprezentativă de Birmingham Museums Trust pe Unsplash
A debutat cu poeme în antologie în 2015 și cu proză scurtă în antologia „Cum iubim”, Vellant, 2016. Primul roman, „Camera de probă”, a apărut în 2017 la Editura Eikon, urmat de „Memoria corpurilor” în 2018 și volumul de poezii „Mijloace nefaste de supraviețuire” (2021).
Din octombrie 2019 a înființat clubul de lectură CititOARE care se organizează lunar. Cronicile de carte apar pe citestema.ro și în Suplimentul de cultură.
- Realitate și iluzie în miezul terorii: „Miere neagră” de Dan Pleșa - 9 noiembrie 2023
- Frumusețea, deloc ușoară, se naște în „Viețile secrete ale culorilor” de Laura Imai Messina - 5 noiembrie 2023
- Adevărul istoric și frumusețea ficțiunii în „Librăreasa din Paris” de Kerri Maher - 28 octombrie 2023
