Sindromul Joubert afectează partea cerebelului responsabilă de menținerea echilibrului, a coordonării conștiente, generând anumite dificultăți psihomotorii care încetinesc dezvoltarea normală a individului. Consecințele acestui sindrom portretizează, în poezia lui Tiberiu Neacșu, din volumul Sindromul Joubert, o lume dominată de frici, de angoase care transpar dincolo de ecranul fluid al unei senzorialități în derivă. Crochiurile biografice se succed tenebros și tensionant într-un ritm, uneori discontinuu, al unei evocări care surprinde și captează, ca-ntr-o pânză de păianjen a memoriei în alertă sau chiar în destrămare, viziuni, puseuri coșmarești, o ruralitate fragmentară sau fragmentată, dinamici confuze ale sinelui, simbioze dintre lumi umane și vegetale care consonează hipnotic într-un decor alienat: „Aici e tot ce se întâmplă și tot/ ce se întâmplă nu e de spus./ Acum fiecare e ocupat/ cu distanțele, fragili,/ trecem fără să știm/ dintr-o parte în alta”.
Dacă doriţi să susţineţi citestema.ro (mulţumiri!):
Inserturi halucinatorii filigranează secvențialul biografic, învăluind gesturile sau mișcările în haloul unei tandreți nevralgice, imprimând evocării destule irizări fantasmatic-tenebroase: „Spre seară mă lăsam pe marginea gardului/ și număram furnicile ieșind din mușuroi/ galopând. Fiecare sunet era strâns/ legat de amețeala primei țigări din zi. Le foșneau atât de tare picioruşele, iar urechile/ mele, desprinse cu liniștea din cap – ca din orice cap,/ ca orice liniște -, alunecau în mijlocul lumii din pământ./ Era/ plin de căi de acces, toate legate de toate,/ camere uriașe, înconjurate cu mii și mii de pustule mici/ și transparente, lanțuri de granule moi tumefiate/ și un vâjâit translucid, aproape de intrare. Pe arterele/ lăbărțate armate fereau întunericul de văz./ Și lumina de-acolo – ca orice altă lumină – țâșnea/ în sus, și-mi puneam o mână la ochi și în cap se făcea întuneric” (Nimic). Dincolo de atmosfera melanjului dintre crepuscularitate și spațialitate, se face simțit palpitul, când mai surdinizat, când mai revigorat, al unei simțiri enorme, al unei vederi monstruoase, care transcend limitele concretului și ale senzorialului.
Dincolo de unele alăturări forțate de cuvinte, ni se deschide o panoramă confuză a unei lumi care evoluează, mnemonic și ființial, pe fragmente sau fisuri. Fiecare ființă umană, în schimb, poate deveni arhitectul propriei utopii, una crepusculară, proiectată într-un „viitor de fosfor”, care deschide perspectivele unei ambianțe iluzorii, caracterizate de o strălucire crispată, desprinsă din sfera thanaticului: „Atmosfera de-aici e blândă și miroase/ a coriandru. Hai să ne-ascundem/ în pălăria asta mare de plajă/ ca niște adolescenți inconsecvenți,/ să ne urâm unul altuia coșurile,/ toate romanele rusești/ și morala de care-ți e frică./ Orice se vede prin geamuri:/ anatomii obositoare, scaune,/ cutii de chibrituri -/ oamenii își construiesc un viitor acolo,/ un viitor de fosfor,/ inutil și strălucitor,/ cum inutilă și strălucitoare e moartea” (Acasă).
Majoritatea poemelor dezvăluie o scenografie senzorială care, la nivel descriptiv, conturează o atmosferă în aparență liniștită. Însă, în adâncime, străbătută de curenții unei fragilități existențiale, în care corpul se redescoperă pe sine în alternanța hipnotică dintre anumite gesturi și simțiri, pe fundalul de ambianță hieratică al dimineții:
„Am deschis ochii și aerul era greu/ de respirat. Dimineața era caldă,/ cerul se însenina spre sud,/ frunzele tremurau îmblânzite de soare./ Era de neconceput să ai tălpile arse,/ era de neconceput să nu mai fii/ tu și să vorbești la fel:/ Creierul meu nu e nimeni,/ nu umblă după nimeni și nu știe/ nici el ce și cum” (Camera).
Întunecat și halucinant, compulsiv, sarcastic și lucid, mizând pe o remixare a atmosferei bacoviene, în ritmuri funambulești, poemul următor dezvăluie o interferare, de-a dreptul onirică, dintre biografie și o interioritate în care forța de atracție a malaxorului mental atrage, într-un melanj paroxistic, nume și persoane, secvențe actuale sau trecute, stări și obișnuințe: „Capul meu e o gaură neagră în care sunt/ atrași, deci mor,/ atomii esențiali, frica, somnul/ și toate numele./ Au fost atâtea, unul/ după altul – Ioan, Stan, Titina, Maria;/ sigur, și alții, alb-negru,/ copiii unui an colosal în picioare./ Sunt câțiva oameni în oraș, iubito,/ murdari de lipici pe limbă,/ decolorați de soare, pofticioși./ Adu-mi plicurile, așază-te pe terasă, fă-ți unghiile,/ nu mai zgâria varul. Nu trebuie să faci mare lucru: condoleanțele și felicitările sunt gata scrise” (Aerisirea).
Adoptând o strategie joculară, de persiflare a rememorării, poetul reiterează, în dimensiuni inefabile, atmosfera tablourilor lui Bruegel cel Bătrân. O panoramă pictural-campestră a unei priveliști suprarealiste, ludice și dinamice, fremătătoare și marcate de-o ambianță insolit-aurorală, ni se dezvăluie într-un episod confesiv în care imagismul de atmosferă încearcă să ascundă, dincolo de pliurile nevralgice ale biografiei, puseurile traumatice care conferă trecutului, în contrast cu butaforia biocenotică a prezentului, o aură de resemnare: „Îți scriu din mațele unei balene albastre. Mici/ câmpii verzi apucă lumina și-ntorc oceanul/ pe dos. Cai neîmblânziți aleargă prin iarbă/ și aruncă din copite praf de păpădii peste câmp./ Mai încolo, pe cărare, copiii bat mingea, părinții/ fac paharele să ciocnească disperat./ Broaștele se urcă pe frunzele de lotus și orăcăie/ aceleași cuvinte din generație în generație. Fii/ atent la țânțari – îți sufocă pielea și devorează/ globulele roșii cu poftă. Libelule, transparente/ și lucide, visează că sunt altceva care se visează/ libelule. Un crin răsare de sub pământul negru/ incandescent. Aici și-acolo, pe iarba proaspătă, căpușe și buburuze apucă țărână și fac țăndări/ soarele/ Îți aduc acest plancton să-l păstrezi în palme -/ un glob și atâția ani irosiți” (Darul).
Spontaneitate și imaginație, mișcare și simțire, între aceste stadii sau etape s-a consumat copilăria. Dincolo de ecranul faptic rămâne o anumită atmosferă plină de candoare, un anumit simț al firescului celor mai aparent banale gesturi sau întâmplări: „Era o vreme când ne jucam/ cu țevi și cornete. Le lipeam/ cu adeziv și creierele noastre/ le transformau în arme cu lunetă/ sau puști cu asalt. Era o vreme/ când mingile de cauciuc/ ne trimiteau pe Bernabeu/ și de la geamuri se-auzeau aplauze./ Și peste toate, bunicii pregăteau/ masa și mirosea a ceapă călită/ și bulion/ Și burțile noastre/ hăpăiu copilăria ca pe singura/ hrană care ne-ar fi rămas,/ sfoiegită și poroasă, de undeva/ de unde nu te mai întorci niciodată” (Strada Ofrandei). Portretul coșmaresc al terorii se înscrie într-un prezent atemporal parcă, în care frica este reverberată atât asupra imaginarului de coșmar, cât și asupra fiziologicului:
„Teroarea își poartă sacoul de sticlă,/ batista, floarea de buzunar, sângele îngrămădit/ în revere. Teroarea mea e un ficat dolofan/ cu umbra lui cu tot” (Pastel).
Transpusă într-un scenariu poetic, pe alocuri aluvionar, scurtcircuitat de impulsuri onirice, panorama vulnerabilității existenței umane se regăsește aici în toată splendoarea ei cenușie.
Tiberiu Neacșu, Sindromul Joubert, Editura Cartier, anul publicării: 2023, nr. pagini: 64
Cartea poate fi cumpărată de la:
Fotografie reprezentativă: Anna Marie / Unsplash
scrie un comentariu